Tatăl meu este supraviețuitor al holocaustului. Abia la 43 de ani am aflat întreaga lui poveste

Maralyn Turgel, o femeie din Londra în vârstă de 69 de ani, povestește pentru The Mirror, cum a fost viața cu un tată care a supraviețuit holocaustului. 

Maralyn, despre tatăl ei 

Până la vârsta de 43 de ani, nu l-a înțeles niciodată cu adevărat. Abia atunci, a aflat ororile prin care a trecut și simte că trebuie să-i facă povestea cunoscută. A ales să facă asta pe 27 ianuarie, de Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.

În copilărie, tot ce știa despre tatăl ei, Sam Gardner, era că în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial, a îndurat cele mai teribile experiențe cu putință, că și-a pierdut întreaga familie și că s-a refugiat la Manchester, când a scăpat din ghearele holocaustului. 

Însă și-a făcut o nouă familie, începând cu prietenii săi, de asemenea refugiați; prieteni pe care Maralyn i-a știut întotdeauna de „unchi”. 

„Tatăl meu a murit acum 10 ani, dar cred că viața lui ar trebui povestită și generațiilor mai tinere, mai ales că războaiele și politicile extremiste continuă să existe și astăzi”, a început să povestească Maralyn. 

„Când deschideam subiectul trecutului său dureros, tata mereu spunea că nu trebuie să ne fie milă de el. Eu cred că nu știa ce să zică altceva, pentru că nu putea să vorbească despre asta.

Devenea extrem de emotiv de fiecare dată când vorbeam despre trecut și presupun că totul era mult prea dureros, ca să poată fi explicat în cuvinte. În plus, nu cred că voia ca noi, copiii lui, să știm de ce orori pot fi capabili oamenii.

A fost întotdeauna un tată iubitor. Era respectat de toată lumea și era văzut ca un bărbat onest și demn de încredere.

Din afară, părea un om obișnuit, însă acasă își arăta durerea în multe feluri. Era adesea agitat și avea stări de spirit foarte schimbătoare. Știam că e foarte traumatizat, însă pe atunci nu împărtășea cu noi ce simte.

Când „unchii” mei veneau în vizită, ei și tatăl meu se închideau într-o cameră ca să stea de vorbă. Probabil vorbeau între ei despre lucrurile prin care au trecut. Mereu între ei, dar niciodată cu noi”, își amintește femeia.

În anul 1993, când Sam avea 70 de ani, ceva s-a schimbat. Bărbatul a putut, în sfârșit să vorbească despre trecutul lui.

Motivul este că în anul cu pricina, a apărut filmul „Schindler’s List”.  Regizorul Steven Spielberg a folosit banii pe care i-a făcut în urma filmului pentru a deschide o fundație, numită Shoah Foundation.

Fundația e menită să aducă împreună supraviețuitorii și martorii holocaustului, (și a altor genocide) pentru a da un interviu audio-vizual și a-și spune povestea.

Sam a fost una dintre aceste persoane. 

„Am 70 de ani. Ar trebui să fiu cel mai fericit om din lume. Am o afacere care prosperă, o familie mare și minunată, cu copii, nepoți și strănepoți. 

Totuși, nu trece nici măcar o zi fără să simt durerea pe care a cauzat-o Hitler”, a mărturisit Sam.

Abia la finalul vieții, bărbatul a reușit să-și adune puterea de a povesti ce i s-a întâmplat. Cu siguranță nu a fost deloc ușor, dar fiica lui spune că după ce a dat interviul respectiv, a devenit un om mai liniștit.

„Cred că a fost terapeutic pentru el să dea toată acea durere afară. Am simțit că îl cunosc și îl înțeleg mai bine după acest moment”, a mai spus Maralyn.

Povestea lui Sam 

Sam Gardner (numele original  Shmuel Yankel Goldberg), s-a născut în Pietrokov, Polonia, în 1925.

A trăit cu părinții și cu cei doi frați mai mici până la vârsta de 13 ani, când naziștii au invadat Polonia.

Din acel moment, s-a dezlănțuit iadul. 

Mama și frații săi au fost duși într-o tabără de concentrare și gazați imediat ce au ajuns acolo. 

Bunicul lui a fost împușcat pe loc, iar 9 dintre verișorii lui au fost duși în pădure și uciși.

Între timp, Sam și tatăl lui au fost duși într-un lagăr de concentrare și puși să muncească pe post de sclavi, tratați în forme inumane.

3 ani mai târziu, în 1942, cei doi au fost mutați în alt lagăr de concentrare, unde au lucrat la o fabrică de arme, în aceleași condiții oribile ca și până atunci. Tot în acel an, Sam și-a pierdut fotografiile de familie, singura, dar și cea mai de preț posesiune care îi mai rămăsese.

Următorii 2 ani, cei doi bărbați au fost transportați în mai multe locații, iar singurul lucru bun era că încă erau împreună.

În 1944 însă, cei doi au fost despărțiți. Tatăl său a fost dus înapoi într-un alt lagăr în care mai fusese, iar Sam a continuat să fie transportat în alte două locații. Ultima a fost lagărul din Mauthausen, Austria.

Pe 5 mai 1945, prizonierii din lagărul Mauthausen au fost eliberați de trupele americane

Imediat după eliberare, Sam a călătorit în Praga, unde a fost răsplătit de o organizație caritabilă, sponsorizată de Guvernul Marii Britanii, care se ocupa cu reabilitarea supraviețuitorilor din lagărele de concentrare. 

Astfel, Sam s-a stabilit în Windermore, Marea Britanie. Mai târziu, a decis să rămână în țară și s-a mutat în Manchester , unde a cunoscut-o pe Hannah, cu care s-a căsătorit în anul 1950.

După ce s-a mutat în Manchester, Sam a învățat limba engleză și profesia de croitor, care i-a adus suficiente câștiguri, încât să-și deschidă propria afacere. 

Sam și-a continua viața încercând să fie fericit alături de familia și prietenii săi. Deși nu știm ce a fost în sufletul lui, sperăm că a fost fericit, măcar pe alocuri, sau cel puțin, după ce a reușit să-și spună povestea.

„Supraviețuitorii holocaustului sunt la finalul vieții, iar mulți dintre ei au murit deja. Dacă nu le spunem noi povestea, cine o va face?” a concluzionat Maralyn.