Azi mi-am pierdut controlul. Mi-am lovit pentru prima dată copilul și m-am simțil cel mai mizerabil om din lume

Scriu asta cu nod în gât și cu o rușine care încă mă arde pe piele, pentru că maternitatea nu arată mereu ca în poze. Uneori arată ca o bucătărie murdară la ora 18:47, cu mâncarea rece pe masă, cu un copil de doi ani care plânge până i se taie respirația și cu unul de cinci ani care îți spune pentru a zecea oară că „nu ești atentă la el”.

Cel mic plângea pentru că voia să adoarmă, dar nu putea. Era obosit până la epuizare, dar refuza somnul cu o încăpățânare care pare supraomenească la doi ani. Îl dureau gingiile, îl enerva orice zgomot, orice lumină, orice atingere. Voia în brațe, dar nu așa. Voia jos, dar nu acolo. Voia apă, dar nu din cana aia. Mă voia pe mine, dar nu când îl țineam eu.

Plângea din tot corpul. Din stomac, din piept, dintr-un loc pe care nu știu cum să-l numesc, dar care mie îmi perfora timpanul și nervii.

Simțeam cum mi se strânge maxilarul, cum îmi tremură mâinile, cum gândurile nu mai sunt gânduri, ci impulsuri.

Cel mare venea din cinci în cinci minute:

– Mamă, te joci cu mine?
– Mamă, uite ce-am desenat.
– Mamă, mi-e foame.
– Mamă, de ce plânge iar?
– Mamă, nu mă mai iubești?

Și în tot acest timp, eu nu mâncasem nimic, nu dormisem bine de luni întregi și nu mai avusesem o conversație de adult care să nu fie despre copii, facturi sau liste de cumpărături.

Momentul în care s-a rupt ceva în mine și n-am mai gândit. O SECUNDĂ. O nenorocită de secundă care m-a făcut să cedez. La un moment dat, plânsul nu mai era doar un sunet. Era o presiune fizică. Simțeam cum mi se strânge maxilarul, cum îmi tremură mâinile, cum gândurile nu mai sunt gânduri, ci impulsuri.

Îl țineam în brațe și nu se oprea. Îl lăsam jos și se arcuia de parcă îl durea existența. Încercam să respir adânc și auzeam doar „nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot” în capul meu.

Și atunci i-am dat o palmă peste față. Am auzit pocnetul peste obrazul fin și crud și am simțit că s-a rupt efectiv ceva în interiorul meu. Palma și apoi liniște totală. Copilul mic se uita la mine șocat, eu la el, a venit și cel mare și se uita și mai șocat la noi doi, fără să mai aibă curaj să întrebe ceva. 

N-am putut să spun decât "Îmi pare rău, nu am vrut... mama te iubește" și m-am oprit pentru că simțeam lacrimile cum își fac loc și nu voiam ca cei mici să se sperie și mai tare... 

Am simțit ceva ce nu mi-am imaginat vreodată că voi simți ca mamă: frica de mine însămi...

Am simțit ceva ce nu mi-am imaginat vreodată că voi simți ca mamă: frica de mine însămi. Frica de cât de departe poate ajunge o femeie epuizată, fără pauze, fără ajutor, fără timp să se refacă.

Mi-am dat seama cât de subțire e linia dintre „mamă răbdătoare” și „om care a ajuns la capăt” și eu am trecut-o. Am făcut cea mai mare greșeală pe care o poate face un părinte și îmi vine să-mi smulg brațul cu totul. 

Partea bună? (dacă se poate spune că există așa ceva), plânsul s-a oprit instant, zici ca i-am dat un reset și am reușit să-l calmez. Când, în sfârșit, a adormit, cu genele încă umede,m-am așezat pe podea lângă patul lui.

Mă uitam la pieptul care i se ridica și cobora și plângeam în tăcere. 

Nu de ușurare.
Ci de vină. E prima dată când mă simt o mamă oribilă și rea... 

Sunt o mamă rea? De ce alte mame fac față și eu nu pot? 

Pentru că nimeni nu te pregătește pentru momentele astea. Nimeni nu-ți spune că dragostea imensă poate coexista cu o furie la fel de mare. Că poți să-ți iubești copilul până la durere și, în același timp, să simți că te pierzi pe tine.

M-am întrebat:

– Sunt o mamă rea?
– Ce e în neregulă cu mine?
– De ce nu pot mai mult?
– De ce alte mame par să se descurce?

Adevărul e că nu suntem făcute să creștem copii în izolare, cu presiunea de a fi perfecte, calme, răbdătoare non-stop.

Adevărul e că oboseala cronică schimbă creierul.

Adevărul e că mamele ajung la limită nu pentru că nu își iubesc copiii, ci pentru că nu mai au din ce să dea.

Și mai e un adevăr greu de digerat: sunt multe mame care au trăit momente similare și nu îndrăznesc să spună nimănui. Pentru că le e teamă de etichete, de judecată, de priviri care spun „eu n-aș face asta niciodată”.

Dacă ești aici și te regăsești, dacă ai simțit vreodată că îți pierzi controlul, dacă te-ai speriat de propriile gânduri, dacă ai plâns în baie ca să nu te vadă nimeni.

Nu ești singură. Și nu ești un monstru.

Dar nici nu e ceva de ignorat sau de îngropat sub preș.

Maternitatea reală are nevoie de adevăr, de ajutor, de pauze, de mame care spun „nu mai pot” înainte să fie prea târziu.

Eu asta încerc să fac acum: să spun adevărul. Chiar dacă doare. Chiar dacă nu e frumos. Chiar dacă nu se potrivește cu ce se așteaptă lumea de la o mamă „bună”.

Pentru că uneori, a fi o mamă bună începe cu a recunoaște că ești un om care are nevoie de sprijin.

*Test inspirat dintr-o poveste reală.