Un copil poate avea nevoie de un prieten imaginar pentru că îi oferă companie, oportunitatea de a juca tot felul de jocuri creative şi metode diferite de a o face, îl ajută să înveţe să socializeze cu persoane reale, îl ajută pe copil să testeze diverse emoţii, să aibă o viaţă privată la care adulţii nu au acces, să gestioneze mai uşor emoţii negative, cum ar fi furia sau frustrarea legat de diverse lucruri pe care trebuie să le facă.
O altă formă de a avea un prieten imaginar este jocul de rol. Acesta este foarte întâlnit în cazul fetiţelor, care se joacă „de-a mama şi de-a copilul". Acestea îmbracă o păpuşă, îi vorbesc, o fac să plângă şi o liniştesc, o hrănesc şi copiază întocmai lucrurile pe care le vede în cadrul familiei.
Există o diferenţă de dinamică între cele două tipuri de prieteni imaginari. În cazul prietenului invizibil, acesta este oarecum egal cu copilul, este un camarad, o persoană cu care împarte secrete și care îi oferă sprijin, pe când în cazul obiectelor, copilul are tendinţa de a fi superior, de a-şi proteja prietenul, de a avea grijă de el, de a-l învăţa diverse lucruri.
De obicei, părinţii află despre prietenul imaginar al copilului chiar de la acesta. Nu întotdeauna copilul vorbeşte singur în aer. Deseori, vorbeşte cu obiectele, cum se întâmplă în cazul fetiţelor care au păpuşi pe care le consideră propriii copii sau care pot fi jucării de pluş, figurine, maşinuţe etc.
Cei mai mulţi copii îşi fac prieteni imaginari pentru că este distractiv, iar asta nu exclude ca ei să fie foarte sociabili în viaţa reală. Pentru unii copii, a vorbi cu obiectele este o metodă de a se simţi superiori sau mai aproape de capacităţile unui adult. Există multe cazuri în care copiii cu prieteni imaginari sunt mult mai comunicativi şi mai sociabili decât cei care nu se joacă în acest mod.
Atitudinea pe care este recomandat ca părinţii să o aibă este una de acceptare şi de adaptare, nu de respingere. Poţi să te distrezi alături de copil şi prietenul său imaginar, să-i pui întrebări despre el. Poţi să-l foloseşti ca şi metaforă atunci când vrei să înţelegi lucruri mai profunde despre copilul tău sau să afli lucruri de care poate îi este jenă. Bineînţeles că există limite, pentru că acest prieten imaginar nu poate pune stăpânire pe întreaga viaţă a familiei. De cele mai multe ori, acesta nu va merge la Biserică sau nu va apărea în prezenţa persoanelor despre care crezi că nu vor înţelege. Semnalul de alarmă este tras atunci când observi că acest prieten imaginar îi afectează viaţa copilului, îl face să fie introvertit, să nu îl intereseze realitatea exterioară, îi creează probleme de concentrare şi de entuziasm pentru alte activităţi. Nu trebuie să impui o limită într-un mod ostil, ci poţi apela foarte simplu la o tehnică bazată pe logică, prin care aduci realitatea în joc. Dacă, la cină, copilul îţi cere să-i pui mâncare şi prietenului imaginar, îi poţi pune o farfurie goală în care va fi mâncare tot imaginară. În cazul în care este doar o joacă şi un mod de a-şi exprima sentimentele, nu ai de ce să-ţi faci griji.
Ce faci în cazul în care copilul începe să-şi folosească prietenul imaginar?
Aşa cum se întâmplă foarte des în cazul fraţilor care dau vina unul pe altul, atunci când sunt certaţi de către părinţi, la fel se poate întâmpla în cazul prietenului imaginar. Ceea ce trebuie să faci este să impui o limită. În cazul în care copilul a dărâmat ceva şi spune că a făcut-o prietenul imaginar, îi ceri să strângă, pentru că prietenii imaginari nu pot face curăţenie. Astfel, nu îi negi existenţa, dar îl ajuţi să revină la realitate şi să-şi asume ce a făcut. În timp, nu va mai avea motivaţia necesară pentru a da vina pe el, pentru că nu îl ajută cu nimic. Nu trebuie să accepţi orice de la prietenul imaginar, orice scuză a copilului tău, de teama de a nu-i răni sentimentele. Nu uita că el ştie că totul este o fantezie şi se foloseşte de asta pentru a obţine ceea ce îşi doreşte. Regulile de disciplină trebuie să fie aplicate oricum, indiferent de „ceea ce crede prietenul invizibil".
O altă situaţie cu care este posibil să te confrunţi este cea în care copilul te pune să îi vorbeşti prin intermediul prietenului imaginar, fie pentru că îşi doreşte să-l accepţi fie pentru că vrea să se sustragă din conversaţie. Spune-i că vrei răspuns de la el, nu de la prietenul imaginar, iar dacă îţi cere să faci diverse lucruri pentru acest prieten, o variantă bună este să o facă el, pentru că astfel dobândeşte şi anumite abilităţi.
Există o vârstă la care copilul ar trebui să renunţe la prietenul său imaginar?
Chiar şi copiii la vârste fragede înţeleg că prietenul imaginar nu este real, chiar dacă îl pot descrie în detaliu, pot să povestească despre tot felul de activităţi pe care le fac împreună şi despre conversaţii pe care le poartă. Până la urmă, toate acestea sunt o formă de creativitate. Pe măsură ce cresc, unii copii renunţă la prietenul imaginar în mod natural, alţii îl păstrează, dar îl ascund, fiind ca o voce interioară. Există cazuri în care un aşa zis „prieten imaginar interior" există chiar şi la vârsta adolescenţei. Deseori, acest prieten este, de fapt, sinele, copiii ajungând treptat la vârsta la care pot face introspecţie. Nu există o vârstă exactă la care această practică devine periculoasă. Problema apare atunci când există dificultăţi în a separa fantezia de realitate. Sunt foarte rare cazurile în care existenţa unui prieten imaginar este legată de o tulburare psihologică.
Societatea în care trăim ne încurajează să respingem tot ceea ce este diferit, să ne sperie ieşirea din zona de confort, iar asta se vede şi în educaţia pe care o dăm copiilor. Responsabilităţile de zi cu zi ne fac să devenim mai pragmatici, să nu mai avem răbdare să ne jucăm şi să uităm de frumuseţea fanteziilor. Prin urmare, cei mai mulţi părinţi se sperie atunci când aud de copilul imaginar al copilului, crezând că asta indică un dezechilibru. Datoria ta ca părinte este să te informezi, să comunici cu partenerul şi cu copilul, după care să te pronunţi. Nu transforma o joacă inocentă de copil într-o problemă!
Articolul urmator
Nu mai spune copilului „Ai grijă!” Iată ce trebuie să spui, de fapt, conform unui expert în parenting
Urmareste-ne pe Google News
