Din grija pentru copilul tau

INTERVIU | Psihoterapeutul Alexandru Bușilă: „Dragă părinte, nu-ți pregăti copilul pentru o carieră, ci pentru cea mai importantă carieră - VIAȚA LUI bună, frumoasă, adevărată”

Se spune că meseria de părinte este cea mai dificilă din lume. Și nu degeaba! Nu ne pregătește nimeni pentru asta în momentul în care ținem acea mogâldeață adorabilă în brațe. Plus că bebelușul nu vine ca televizorul, cu manual de instrucțiuni, și, mai mult, este unic, nu are același comportament precum bebelușii celorlalți părinți la care mai tragem cu ochiul pentru că ni se pare că ”fac mai bine”. Și atunci, care este secretul creșterii și pregătirii acestui bulgăraș de dragoste, al nostru, pentru viață? Cu siguranță, iubirea. De ce? Cel mai bine a răspuns Voltaire: ”Copilul este dragostea care se vede”. Un copil care primește din plin acest minunat sentiment îl va absorbi și reflecta în fiecare etapă a vieții lui. Însă, în perioadele de criză, iubirea pare că nu este de ajuns, nici pentru părinte, nici pentru copil. Psihoterapeutul Alexandru Bușilă ne explică în interviul de mai jos cam cum ar trebui gestionate unele dintre cele mai dificile momente din viața de părinte, dar și ce ar trebui să facem pentru a obține ceea ce toți ne dorim: o familie echilibrată. 

Cum va rezona palma la fund dată astăzi copilului, în adultul de mâine?

Poate că răspunsul meu va intriga mulți oameni dar îmi asum pentru a trage un semnal de alarmă. Și îmi încep răspunsul printr-o întrebare:
Oare lipsa prezenței active a părinților în viața copiilor, amenințările domestice, abstinența emoțională ce rezonanță vor avea în adultul de mâine?

Știu oameni care în copilărie au fost bătuți cu furtunul de la mașina de spălat și în zilele noastre sunt oameni de succes care au reușit. Aceasta nu înseamnă că nu ar fi reușit și dacă nu ar fi trecut prin acele episoade de agresivitate fizică. În ultimii ani s-a insistat mult pe eliminarea corecțiilor fizice în familie și la școală. Și BINE s-a făcut. Ceea ce cred eu că s-a scăpat din vedere atunci când s-a promovat nonviolența este faptul că nu s-a pus nimic în loc. Nu-l mai corectez (cu o palmă la fund sau o urecheală), dar cum fac?
Atunci când un copil primește o palmă la fund, părintele îl atinge, cei doi sunt în contact. Și dincolo de traumă există și mesaje subliminale de genul sunt important, sunt văzut, nu sunt singur, cuiva îi pasă de ceea ce fac sau nu. Mesaje pe care unii părinți în ziua de azi nu le mai transmit pentru că sunt în altă țară, alt oraș, la o altă ședință sau la alt etaj al casei, acolo unde copilul nu mai ajunge. Și în aceste condiții, între părinte și copil nu mai există niciun fel de contact. Știu adolescenți care dau un sms părinților atunci când rămân fără bani pe card; și foarte trist este că locuiesc în aceeași casă.
E clar că palma la fund trebuie scoasă din metodele de educare ale copiilor. Susțin asta. Dar la fel de important este să punem ceva în loc. Poate mai multă comunicare, prezență și empatie ar ajuta la prevenirea momentelor în care altă dată, cu o palmă, ”rezolvam” rapid.

Crezi că micile sau marile crize de personalitate ale copilului (renumitele tantrumuri) sunt din vina părinților?

Crizele de furie ale copiilor cu vârste cuprinse între 2 și 4 ani, de cele mai multe ori, sunt expresiile frustrărilor faptului că nu își pot exprima nevoile și mai ales nu și le pot satisface. E o formă firească de defulare pentru vârsta lor. Pe de altă parte, cred cu tărie în faptul că un copil reprezintă o oglindă a părinților. Dacă momentele de criză sunt dese și aparent nefondate (adică nu-i este foame sau somn), le recomand părinților să-și răspundă la următoare întrebare: Ce am făcut sau nu am făcut ca să transmit această stare copilului meu?

Apropo de crizele copilului, cum pot supraviețui părinții în astfel de condiții? Sunt părinți care ajung la discuții interminabile sau poate chiar în pragul divorțului, pentru că trăiesc într-o continuă tensiune și confuzie. Se învinovățesc unii pe alții și au senzația că nu mai este cale de scăpare. Care este soluția, într-o astfel de situație?

Pentru această întrebare am un răspuns rapid: terapie, consiliere de familie/cuplu.

De multe ori copilul este un factor de distres atât pentru mamă, cât și pentru tată. În aceste condiții, ne “vărsăm nervii” pe partener/parteneră. Nu crizele copilului sunt cele care aduc părinții în pragul divorțului, ci gestionarea ineficientă a stresului și lipsa de informare a acestora (ce înseamnă să fii mamă, ce înseamnă să fii tată, ce înseamnă că iubita ta a devenit mamă, ce înseamnă că iubitul tău a devenit tată).

”O seară pe săptămână, fiecare părinte să fie absolvit de acest rol”

Uite câteva idei pe care le pot implementa părinții de mâine:

1. O zi pe săptămână sau măcar o seară pe săptămână fiecare părinte, pe rând, să fie absolvit de rolul de părinte.
2. Știu că de multe ori este aproape imposibil, dar e necesar ca cei doi părinți să meargă singuri (doar ei doi) o zi, două undeva. Fie și la un hotel din spatele casei unde să se uite la filme, să mănânce în pat și să doarmă șase ore neîntrerupte.
3. Atunci când se contrazic pentru ce e mai bine pentru copil să-și amintescă de faptul că nici unul dintre ei nu vrea răul copilului. E posibil ca în acel moment să-și regleze alte răfuieli mai vechi sau care nici măcar nu au legătură cu ei ori e vorba doar de o opinie. Nu se va întâmpla o nenorocire dacă îi punem copilului căciula pe cap în casă sau când ajungem în parc.
4. Dragi părinți, copilul vostru, peste 17-20 de ani, va pleca! Și atunci veți rămâne voi doi. NU meseria de părinte este cea care durează toată viața, 24 de ore din 24, ci cea de iubit/iubită. Amintiți-vă asta data viitoare când vă certați dacă să-i faceți băiță la ora 20:00 sau la ora 21:00.

”Mamelor, dați-le o șansă taților!”

5. Și chiar dacă voi fi certat de unele cititoare, vă spun și asta: bărbații nu știu să fie mame în mod natural (nici mamelor nu le iese totdeauna), dar pot învăța. Doamnelor, mamelor, dați-le o șansă taților. La început vor avea două mâini stângi și creierul blocat dar dacă le arătați, îi învățați și nu-i criticați pentru fiecare grad Celsius în plus sau în minus din biberon, pentru fiecare cută în plus la pampers, au șanse mari și bărbații să învețe și chiar să le placă. Dați-le o șansă ca să vă dați o șansă.

Cum ne ajutăm sau cum îi învățăm pe copiii noștri să împartă? Sunt teorii conform cărora nu este indicat să îi ceri copilului să faca ceva ce el nu vrea, iar părinții își doresc să nu aiba un copil ”egoist”, pentru că este asociată cu această idee refuzul lui de a da o jucărie sau un aliment altcuiva. Este sănătos să le cerem asta? Vor ajunge mai puțin egoiști dacă noi le cerem să își împartă jucăriile?

Dacă părinții nu își doresc să crească un copil egoist atunci să nu fie nici ei egoiști cu cei din jurul lor, cu copilul, cu ei. Spuneam și mai sus, copilul este oglinda părintelui. Copiii nu se nasc egoiști sau altruiști, ei sunt făcuți așa. Dacă tata va apostrofa la volan toți participanții la trafic și doar el va avea totdeauna dreptate și mai ales se va comporta ca și cum șoseaua ar fi a lui și doar a lui, cum credeți că se va comporta copilul cu păturica lui sau cu jucăria lui?... Dacă mama își va ține fardurile într-un seif (adică jucăriile ei) la care copilul nu are acces nici măcar în prezența ei, cum credeți că se va comporta copilul cu jucăriile lui?... Copilul tău este egoist și tu te consideri un altruist de profesie?... Poate l-au învățat bunicii? Sau poate bona?... Sau poate nu ești chiar atât de altruist. Credeți-mă, pe copil îl poți minți cu vorbele dar nu și cu emoțiile.

Cum se naște agresivitatea la copil? Putem avea un copil agresiv, chiar dacă în familie nu există această problemă, sub nicio formă?

Copilul NU se naște agresiv! Poate coleric, dar nu agresiv. Și din nou fac apel la oglindă. Doi părinți echilibrați și inteligenți emoțional au șanse aproape de zero să crească un copil agresiv. Și aici lucrurile sunt mai fine decât credem. Copilul nu are nevoie să vadă sau să audă bătăi și țipete. El simte! Dacă vă certați în șoaptă sau doar trântiți o ușă în miez de noapte sau dormiți separat pentru că v-ați certat, tot agresivitate se numește. Agresivitate nu înseamnă doar pumni și țipete. Agresivitatea este o stare și copilul o simte. Și ca să nu creadă lumea că vorbesc despre o lume perfectă unde starea Zen trebuie implementată și doar așa vom crește copilul corect, dacă RAR și FOARTE RAR țipi pentru că ai cedat, dacă trântești ușa sau țipi în trafic la cel care a trecut pe roșu, nu va deveni copilul tău agresiv. Ba chiar ai putea să te folosești de propriile tale gafe ca să-i explici cum e cu managemetul furiei.

Și ca să dau și un răspuns scurt, copilul devine agresiv dacă se dezvoltă într-un mediu preponderent agresiv, nu dacă a țipat mama o dată la tata că nu a dus gunoiul. Să nu țipe în fiecare zi...

Cum îți inveți copilul să își iubească corpul și să și-l accepte?

Copilul își va iubi și accepta corpul la fel cum părintele își iubește și acceptă propriul lui corp și al copilului.
Prietena și colega mea Ligia Moise spune că a avea două mâini și două picioare și a fi sănătos nu sunt condiții obligatorii. Câți dintre noi cei mari (sănătoși și compleți) chiar conștientizăm acest dar miraculos pe care l-am primit? Când eram mic și mă plictiseam prin casă, mă prefăceam că sunt orb și mă plimbam din cameră până în bucătărie cu ochii închiși. Cam de fiecare dată mă durea ceva: un deget de la picior, fruntea sau umărul. O dată mi-am imaginat că nu mai am mâna dreaptă și am încercat să fac totul doar cu stânga. E greu, foarte greu, chiar imposibil când vine vorba de teme. Erau doar jocuri la vremea aceea, dar am învățat. Deci, prin joc ne putem învăța copiii să-și iubească ochii, mâinile, picioarele, corpul. Și mai există o metodă. Metoda propriului exemplu:
Măi, Gelu, pune bluza aia pe tine că te trage la spate și răcești, erau cuvintele mamei către tata, aproape de fiecare dată când mergeam la ”iarbă verde” (picnic mai nou). Și tata nu-și lua bluza pe el decât atunci când chiar îl lua frigul... prea târziu de multe ori. Nici eu nu am grijă și nu-mi iubesc corpul atât cât ar trebui. Așa tată, așa fiu. Dar învăț în fiecare zi să fiu mai bun decât tata.

Cum explică un psihoterapeut nevoia copiilor de a țipa? Am observat cum copiii fac asta chiar și la vârste mai mari, chiar și cand sunt fericiți...

Lasați copiii să plângă și să țipe! Plânsul este o formă de exprimare a emoțiilor. Nu mai plânge se traduce prin nu-ți mai exprima emoțiile. Țipătul este tot o formă nearticulată de exteriorizare a emoțiilor pozitive sau negative.
Copiii plâng de frustrare sau de fericire. Și oamenii mari fac asta!... de ce noi avem voie și copiii nu? Copiii țipă atunci când nu primesc ceea ce își doresc sau când starea de bucurie este atât de puternică încât nu mai au timp să o traducă în comportamente sau cuvinte. Și oamenii mari nu țipă?... Ohoooo, ba chiar mai mult și mai tare. Fie țipăm din frustrare, fie chiuim la vreo nuntă.
Nevoia nu este aceea de a țipa, ci aceea de a ne exprima trăirile. Și avem această nevoie de la 0 la 150 de ani.

Avem cum să ne dăm seama, ca părinți, care este cariera pe care o poate urma copilul nostru? Există anumite indicii de luat în considerare? Cum putem să îl ajutăm să își găsească drumul?

Acum 20, 30 de ani era o misiune mai ușoară. Puteai să ai o carieră în medicină, inginerie, arhitectură, actorie, avocatură, învățământ, preoție și alte câteva. De unde să știm noi ce opțiuni de cariere vor fi peste 20, 30 de ani?
Sincer!... Conceptul de carieră mi se pare perimat, dar dacă e musai să ne referim la el, din perspectiva mea, există o singură carieră și din păcate copiii nu sunt pregătiți pentru ea(mulți nici nu știu că există). Iar această carieră se numește VIAȚĂ. O viață bună, frumoasă, adevărată.
Cu cât ne vom apuca mai repede să-i pregătim pe tineri pentru această carieră – VIAȚĂ – cu atât mai repede vom avea niște profesioniști implicați și dedicați meseriei lor, oricare va fi aceea. Dar, cel mai important, vom avea în jurul nostru oameni care vor munci în primul rând pentru ei (pasiunea lor) și apoi pentru clienți. Atunci mecanicul îți va repara mașina ca pe propria lui mașină.

Când îi spui unui copil despre o carieră e ca și cum i-ai transmite că nu există decât un singur drum, o singură cale. Aceea pe care trebuie să o aleagă înainte de BAC. Dacă nu aveam norocul să rămân corigent la chimie, probabil aș fi fost un medic chirurg slab sau mai rău un medic generalist frustrat că nu am ajuns medic chirurg. Și alt noroc (de această dată făcut de părinți) a fost acela de a nu mă obliga(manipula) să dau totuși la medicină. Mulțumesc, mama, tata.

Hai că m-am luat cu nemulțumirile vis-a-vis de carieră și am uitat ce m-ai întrebat. Sigur că putem să ne dăm seama de aptitudinile copiilor noștri încă din fragedă pruncie. E important să corelăm aptitudinile (talentul) și cu atitudinile (copilul poate fi un fotbalist foarte bun la clubul la care l-a înscris tata, dar doar pentru că tata e mare microbist și copilul vrea să-i satisfacă bucuria). E important să ne uităm cu sinceritate și la atitudinea copilului față de o anumită activitate pe care o face, chiar dacă pentru moment face performanță. E posibil ca un copil să nu fie chiar atât de fericit cu acea activitate dacă se bucură de fiecare dată când părinții îl învoiesc de la antrenament, de exemplu.

”Copilul ar trebui să fie expus la cât mai multe experiențe diferite”

Și cum putem să identificăm aptitudinile copiilor din fragedă pruncie? Păi putem să-i întrebăm care este povestea lor preferată, personajele preferate și de ce? Putem să observăm ce tipuri de jucării preferă, dincolo de cele care sunt în trend. Pe acelea le vor uita repede sub un strat gros de praf, dar pe cele care corespund intereselor lor le vor păstra aproape. Un copil poate prefera jocurile care necesită aptitudini fizice, e foarte posibil ca aceștia să nu fie fericiți cu o carieră de contabil, programator sau alte meserii de scaun. Un alt indice poate fi reprezentat de oamenii pe care îi admiră și/sau îi imită copilul. Cât de bine îi imită? Cât timp face asta pe zi, pe săptămână. Eu recomand ca până la vârsta de 12-14 ani copilul să fie doar observat și expus la cât mai multe experiențe diferite. A nu se înțelege că trebuie dus copilul la câte o activitate extrașcolară în fiecare zi. Doamne ferește! Recomand, mai degrabă, activitățile de weekend, taberele de vară și dintre acestea poate una, două pe care să le facă în mod constant (cele alese de copil, atât timp cât vrea copilul).

Și ca să concluzionez, dragă părinte, nu-ți pregăti copilul pentru o carieră, pregătește-l pentru cea mai importantă carieră - VIAȚA LUI – bună, frumoasă, adevărată.

Cum putem ajuta un adolescent anxios? În afara terapiei de specialitate, ce pot face părinții? Ce ii ajută cel mai mult sa înțeleagă că le sunt alături?

Primul pas pentru a ajuta un copil anxios este să înțelegem care sunt cauzele temerilor lui. Și dacă le înțelegem, să nu-i spunem că nu are niciun motiv să se teamă. Deja copilul (în realitatea lui) are motive să se teamă. Dacă îi spui că temerile lui nu sunt justificate e ca și cum i-ai spune că nu îl crezi. Dacă tu, părinte, te duci la doctor și îi spui că te doare capul iar acesta îți spune că nu ai niciun motiv, ce faci?... Te mai duci la el?... Cel mai probabil te duci la alt doctor… Pentru că există alt doctor și poți. Copilul tău nu are decât o mamă și un tată. El nu poate merge la alți părinți care să-l creadă.

Dacă pruncului tău îi este teamă de fantome sau de vârcolaci, nu-i spune că aceștia nu există! Mai bine organizează cu el o pândă - stați toată noaptea nedormiți ca să prindeți fantoma. Dacă adoarme, trezește-l din când în când, pentru că are nevoie să vadă. Dimineață nu te grăbi să-i spui realitatea, ai văzut că nu există, programează o întâlnire cu domnul specialist în fantome. Mergeți la el împreună și întrebați-l despre existența fantomelor (specialistul poate fi un coleg de la birou, da?). Dacă mai e nevoie, mai faceți încă o pândă. Da, știu, e complicat. Dar așa vei putea să-i arăți copilului tău că ești lângă el orice s-ar întâmpla și că într-adevăr nu există Bau-Bau. Ce îi ajută cel mai mult?... să te simtă fizic acolo, să audă: sunt aici, ești în siguranță, te voi apăra, te iubesc, nu plec de lângă tine până dimineață, îmi poți spune ce te supără, sunt aici ca să te protejez. FAPTE și VORBE, nu doar unele sau altele.

”Încrederea în sine se construiește arătându-i cum să nu se teamă de eșec”

Cum ajutăm adolescentul să aibă mai multe încredere în sine?

Încrederea este strâns legată de succes și la fel de legată este și de eșec. Dacă părinților le este frică de eșec credeți ca le va fi altfel copiilor?... Poate oare un părinte să se asigure că pruncul lui va avea doar succese? Eu nu cred.

În mod natural, copilul învață să meargă depășind fiecare căzătură, fiecare eșec. Cade, se ridică și merge mai departe. Și nu are nicio problemă în a gestiona aceste eșecuri. Cum se explică faptul că 7 ani mai târziu ”moare” de teama unui insuficient la școală?... Tot părinții, dragii de ei!

Trebuie să mergem la cursuri de dezvoltare, la terapie și să citim cărți motivaționale ca să aflăm că cea mai rapidă și sigură cale de a învăța este să greșim?! Și de multe ori doar aflăm, nu și integrăm în sistemul nostru emoțional. Copiii au încredere în ei în mod natural, altfel nu s-ar ridica după prima căzătură și nu ar mai învăța să meargă. Dar au grijă oamenii mari să-i atenționeze, să-i certe, să-i pedepsească atunci când greșesc și atunci, copilul începe să se teamă de greșeală. Și pentru că se teme, va face tot ce poate ca să nu mai greșească; iar asta e ca și cum și-ar propune să sece marea cu o cană. Și cu fiecare greșeală făcută, încrederea lui de sine va fi mai mică, tot mai mică.
Dragă mamă, mai sparge din când în când o farfurie și râzi de asta, nu face o criză de nervi. Dragă tată, când împrăștii tot gunoiul pe hol pentru că s-a rupt punga, râzi de asta, nu-l certa pe Dumnezeu sau pe cine știe ce sfânt sau mort. Puneți mâna și curățați cioburile și gunoaiele și mergeți mai departe. Mâine sau poimâine copilul vostru va sparge o farfurie și va scăpa punga cu gunoi. Ar fi frumos să-l asigurați că nu e nimic grav, să-l ajutați să strângă și să-i amintiți că și voi ați pățit la fel și că greșelile sunt binevenite dacă învățăm ceva din ele.

A luat o notă proastă copilul tău? Caută carnetul tău și arată-i-l. Dacă e plin de zece, mai bine arată-i carnetul tatălui.

Vrei să ai un copil cu o stimă de sine crescută? Arată-i cum să nu se teamă de greșeală/eșec.

Cum pregătim adolescentul/copilul pentru divorțul părintilor? Care sunt aspectele de care trebuie să ținem cont?

În primul și în primul rând copilul trebuie asigurat că despărțirea părinților nu are nicio legătură cu el, iar în al doilea rând că iubirea lor pentru copil nu va fi afectată de separare celor doi. Un alt aspect important este acela de a nu da vina pe un părinte sau altul, oricare ar fi motivul, chiar și atunci când motivul este evident. Chiar dacă este greu pentru părinți să fie obiectivi și să nu arunce vina de la unul la celălalt, este esențial.

Altfel, copilul va fi pus în situația de a coaliza cu unul din părinți, păstrând o imagine negativă a celuilalt sau mai grav, va coaliza contextual cu unul sau cu celălalt. Nu cred că există un divorț care să nu lase urme în dezvoltarea unui copil, dar e important ca acestea să fie cât mai mici. Nu recomand divorțul dar credeți-mă, un divorț bine gestionat, la momentul oportun (dacă se poate spune așa) poate salva copilul sau viitorul adult de ani de chin și/sau terapie. Nu cred nici în rețete general valabile pentru gestionarea unui divorț, de aceea recomand cu tărie consilierea atât pentru părinți, cât și pentru copil. Divorțul, la urma urmei, este doar un eșec al părinților. Nu este o nenorocire pentru niciunul dintre ei sau pentru copil și trebuie tratat ca atare. Recapitulare:
• Asigurăm copilul că nu are nicio vină;
• Asigurăm copilul din perspectivă emoțională că divorțul nu schimbă iubirea părintelui;
• Vina se împarte între cei doi soți;
• Nu permitem și nici nu încurajăm copilul să coalizeze cu unul dintre părinți;
• După divorț rămânem și faptic părinți. Mai ales la tați fac referire aici, dar nu numai.

Dacă tot suntem la capitolul despărțiri, cum ar trebui să abordeze părinții prima desparțire de cuplu a adolescentului (prima “inimă frântă”)?

Scurt: cu foarte mare seriozitate și foarte multă empatie.

Din perspectiva mea, cea mai mare greșeală pe care o poate face un părinte într-o astfel de situație este să trateze lucrurile superficial sau mai grav, să se prefacă că nu observă (și vă rog să considerați cacofonia drept figură de stil bine aleasă și asumată). Știu că întrebarea se referă la adolescenți dar rândurile de mai sus sunt la fel de valide și pentru iubirile de la 4,5,6,7,8,9,10,11,12,13,14,15 ani.

Chiar dacă adolescentul va evita să vorbească despre suferința lui, căutați să-i vorbiți voi. Nu-l chestionați despre despărțirea lui, povestiți-i despre prima voastră despărțire sau despre cea mai grea despărțire a voastră. Povestiți despre cum ați simțit că vă fuge pământul de sub picioare, cum ați crezut că nu veți mai iubi pe nimeni niciodată, cum, efectiv, v-a durut corpul de atâta suferință. Așa va ști că l-ați înțelege dacă v-ar povesti. Și dacă nu va povesti, nu insistați. A auzit tot ceea i-ați spus și acum știe că există viață și dincolo de prima despărțire. Poate nu va crede 100% atunci, dar va lua în considerare că există iubire dincolo de prima iubire.

Dacă ai putea schimba întreg sistemul educațional românesc într-o secundă, cum ar arăta în secunda doi?

Asta sună a întrebare de campanie electorală. Îmi place…
Ca să schimb sistemul de învățământ într-o secundă ar trebui să fiu măcar ministrul educației. Și prima lege (clar neconstituțională) pe care aș da-o ar fi aceea de a scoate din mințile oamenilor că sistemul educațional se poate schimba într-o secundă. Hai că imi place să fiu ministru.
Pot să mai joc rolul ăsta pentru câteva rânduri?... Te rog!...
Dincolo de legi, pentru că dacă nu ai majoritate în Parlament nu trec, uite ce aș mai face:
• Aș chema părinții la școală, ambii părinți, ca să învețe, nu ca să-i informez despre note, absențe și fondul clasei. Să învețe ceea ce învață copiii lor și să învețe cum să continue acasă ceea ce încep profesorii. Și nu mă refer la tabla înmulțirii.


• Aș crea programe prin care părinții, profesorii și copiii să lucreze împreună, la propriu, unii lângă ceilalți, aș face team building cu toți.
• Aș face grupuri de dezvoltare personală pentru profesori. (aici mai, mai că aș da o lege). E trist pentru profesori că doar psihologii sunt obligați de lege să facă aceste cursuri de dezvoltare personală. Deci, clar, aș da o lege în sensul ăsta.
• Aș angaja cei mai buni specialiști care să aibă ca obiectiv eliminarea a măcar 60% din conținutul materiilor. Nu mă întreba de unde am scos procentul de 60%, sunt încă în rolul de ministru.
• Aș testa profesorii în fiecare an. Și nu ca să le evaluez cunoștințele ci ca să le testez nivelul de plafonare. Să văd dacă mai au acea sclipire care este vitală în relația cu elevii.
• Aș implementa catalogul profesorilor. Imaginează-ți cum la finalul fiecărei săptămâni, sau luni, elevii stau și discută, argumentează, evaluează ce notă să-i dea profului de psiho sau de mate sau dirigintei. Îți dai seama câte lecții pot ei învăța de la o singură întrebare? Ce notă merită proful?...
Persuasiune, evaluare obiectivă, negociere, comunicare, argumentare, responsabilitatea și asumarea unei decizii care influențează viața (poate chiar salariul) profesorului. O minune de oră ar fi!
• Aș angaja mulți profesori și apoi aș concedia mulți profesori.

Și dacă tot mă joc de-a ministrul, aș mai face ceva. Aș mări foarte mult pensiile profesorilor. Nu salariile. Și îți spun și de ce. Dacă vrei să faci milioane de euro fă-te antrepenor, nu profesor. Și cred că asta e valabil în orice țară. Profesorul trebuie să trăiască bine, e clar. Dar nici el și nici cei care le dau acest statut nu trebuie să uite că a fi dascăl este o vocație în primul rând, nu o profesie din care să faci averi. Nu e clar de ce aș mări pensiile? Îți explic: Soldații ne apară de dușmani pe timp de război și sunt gata să-și dea viața pentru țară. Profesorii ne apară pe timp de pace de analfabetism, prostie, incultură, anarhie, antisemitism, război și de alți mulți dușmani de acest gen. Iar ei își dau viața pentru asta pe timp de pace. Și cel puțin la noi, e mai multă pace. De asta le-aș mări pensiile! Sub formă de decorații pentru eroi pe timp de pace.

Da, cred că m-ar vota copiii și profesorii pensionari. Cum? Copiii nu votează?!...
Bine, trecem la planul B. Dă-mi bagheta magică și schimb sistemul de învățământ într-o secundă.

Care crezi ca sunt cele mai mari greșeli din sistemul de învățământ din România?

Îți voi răspunde foarte pe scurt pentru că am ieșit din campanie. Cea mai mare greșeală din sistemul de învățământ din România este expresia deja generalizată în atitudinea tuturor - ”copiii din ziua de azi… nu mai au nicio valoare.” Altfel spus, NEASUMAREA profesorilor și părinților, adulților în general, care direct sau indirect i-au crescut pe copiii din ziua de azi. Sau poate acum 50, 100 de ani se nășteau copiii cu valorile și principiile de viață deja învățate?

Un proiect la care tu și echipa ta v-ați gândit, Școala Vieții, ne dă speranțe nouă, părinților, că va completa tentativele noastre de a-i ghida și a-i ajuta pe copii să ia deciziile corecte, în legatură nu doar cu viața profesională, dar și cu cea a devenirii unor adulți reușiți. Spune-ne mai multe despre această inițiativă.

Vezi, tu, Școala Vieții nu este un proiect care să le dea speranță părinților, ci mai degrabă să-i trezească pe cei adormiți și să-i cheme la muncă pe cei deja treziți. Proiectul pe care eu și colegii mei din Asociația Enable Emotions vrem să-l implementăm nu este pentru a crea speranța unei schimbări, este pentru a crea schimbarea. Nu este pentru părinți, este pentru copii, ei sunt beneficiarii direcți.

M-ai întrebat despre cum să ne ghidăm copiii spre o carieră iar eu ți-am zis că cred doar într-o singură carieră – VIAȚA, trăită cu BINE, FRUMOS și ADEVĂR. Aceasta este singura știință care se va preda la Școala Vieții. Restul temelor abordate reprezintă obiectele de studiu ale acestei științe.
M-ai provocat să mă joc de-a ministrul educației. Cu excepția pensiilor, tot ceea ce am spus că aș face ca ministru o voi face împreună cu colegii mei din poziția de meșteșurag, meseriaș, lider, președinte al asociației, psiholog, zilier, sau oricare altă pălărie pe care o voi purta, în cadrul proiectului Școala Vieții. Pentru început ne vom adresa doar adolescenților. Programul are o durată de un an de zile. Întâlnirile cu participanții vor fi lunare – sâmbăta și duminica, opt ore pe zi cu tot cu pauze. În acest moment lucrăm la așa zisa programă, prin urmare, îți pot spune cele 4 mari capitole pe care le vom aborda:

1. Dezvoltare personală - Cine sunt eu, Ce este viața, Cine sunt eu în raport cu ceilalți și cu viața acum și de ce, Cine și cum vreau să fiu mâine;
2. Consiliere și orientare vocațională - la ce sunt bun și îmi și place atât de mult pentru a deveni un bun profesionist care trăiește din pasiunea lui;
3. Soft Skills development - și aici enumăr doar câteva dintre temele abordate: inteligență emoțională, gestionarea stresului, gestionarea conflictelor, codul bunelor maniere în viața profesională și cea de afaceri, nutriție, leadership, gestionarea eficientă a timpului, tehnici de vorbire în public, etc.

4. TESTUL VIEȚII – acest capitol are două componente experiențiale:

1. În timpul vacanței de vară copiii vor merge la birou timp de o săptămână sau două. Mai exact, în funcție de ceea ce cred ei că își doresc și de ceea ce li se potrivește vor merge în companii, spitale, centre, unde vor vedea cu ochii lor, la cald, ce vor urma să facă dacă vor decide asta. E ușor să visezi și apoi chiar să crezi că vrei să te faci doctor. Dar oare îți arată cineva ce înseamnă să faci asta cu adevărat zi după zi, înainte să intri la facultate?...
2. Examenul de admitere care constă în realizare unui proiect 100% practic, gândit și implementat de către adolscenți lucrând în echipă. Dacă ei vor decide că vor să facă o cafenea, atunci noi îi vom ghida. Dacă vor să organizeze un concert caritabil la Sala Palatului, noi îi vom ghida. Nu îi vom ajuta dându-le soluții teoretice sau financiare, ci îi vom ghida adresându-le întrebările potrivite. Ne dorim ca programul sa fie gratuit pentru adolescenți. Și acum o să mă întrebi:

Cine plătește?…
Asociația.

Și asociația de unde are bani?
Din donații?

Și cine donează?...
Oamenii care au auzit de mine și cred că nu voi fugi cu banii în Dubai, oamenii care au auzit sau chiar au beneficiat de Cortul Terapeutic (primul proiect al Asociației Enable Emotions) și cred că facem o treabă bună, cititorii voștri, tu, sperăm, și cu siguranță peste câțiva ani, absolvenții acestui program.

Psihologul Alexandru Bușilă: Nu mai întrebați copiii "Ce vrei să te faci când vei fi mare?"

Surse foto: Istock, Facebook

Noutăți de la Qbebe

Înscrie-te la newsletter-ul Qbebe și primești ultimele noutăți.

Va rugam sa completati campurile necesare.

    Data nașterii bebelușului

    Alte articole care te-ar putea interesa

    Mămici de carieră: interviu cu Anamaria Ciuhuță, trainer, blogger și mai ales Mamprenoare
    Mămici de carieră: interviu cu Anamaria Ciuhuță, trainer, blogger și mai ales Mamprenoare

    Anamaria Ciuhuță ne spune că oamenii ar trebui să țintească în viață prosperitatea, nu banii. Experiența ei în domeniul financiar-bancar este completată de rolul de...

    Ce semnificație importantă are sărbatoarea Sfântului Alexandru
    Ce semnificație importantă are sărbatoarea Sfântului Alexandru

    În fiecare an, pe 30 august, creștinii îl prăznuiesc pe Sfântul Alexandru, o importantă figură bisericească care a trăit în secolul al IV-lea, pe vremea...

    Mămici de carieră: interviu cu Ana Maria Apostol, medic ORL
    Mămici de carieră: interviu cu Ana Maria Apostol, medic ORL

    Ana Maria Apostol este nu doar un medic pasionat și implicat, pentru care meseria nu se încheie niciodată când iese din cabinet, ci și mamă a doi copii minunați. A știut...

    Tătici de carieră: interviu cu Mihail Pautov, medic chirurg
    Tătici de carieră: interviu cu Mihail Pautov, medic chirurg

    Mihail Pautov sau doctor Mihail, cum este cunoscut de către mulți utilizatori ai social media, este un medic chirurg apreciat, dar și tată al unei fetițe minunate pe nume Yana. Meseria...

    Mămici de carieră: interviu cu doctor Emel Nuraltay
    Mămici de carieră: interviu cu doctor Emel Nuraltay

    Doamna doctor Emel Nuraltay, medic specialist obstetrică-ginecologie, șef secție obstetrică în Spitalul Sanador este nu doar un profesionist de excepție, ci și mamă de doi copii....

    Mămici de carieră: interviu cu Marina Dumitraș, medic chirurg
    Mămici de carieră: interviu cu Marina Dumitraș, medic chirurg

    Doamna doctor Marina Dumitraș este un chirurg excepțional și îți dai seama din primele clipe în care o cunoști. Ține mult la pacienții săi și se implică atât...

    Mămici de carieră: interviu cu Izabela Marinescu
    Mămici de carieră: interviu cu Izabela Marinescu

    Izabela Marinescu este o mămică extrem de activă și care a fost implicată în proiecte dintre cele mai diverse, începând de la consiliere pentru dezvoltare personală...

    © 2019 Qbebe