Mami, eu cred că sunt pofta ta de viață ...

Cum am aflat că ea este pofta mea de viață?

Ei bine, chiar azi. Alături de Zenul meu (care, în capul meu, este un omuleț gras, cu trei burți, amuzant și isteric), am luat-o pe Anya de la școală. Ghiozdanul ei, a venit la pachet și cu un bl/nestemat de ou Kinder, primit de la profesoara de informatică. Înțeleg pasiunea copiilor pentru el, însă, m-am săturat să aud la fiecare vizită în orice magazin: Mami, îmi iei măcar un ou Kinder? Așa că am o mică aversiune pentru oul ăsta, deși l-am folosit de multe ori ca armă de convingere.

Și cum știam că Anya a mâncat suficient dulce în această zi, când am fost întrebată dacă o las să mănânce oul, și i-am spus NU, a început să bâzâie. Aceasta este strategia ei de când era bebe și profita de drăgălășenie ca să primească ce dorește. Strategia mea a fost să îi distrag atenția de la cauza bâzâielii, o bâzâială care îmi împunge omulețul Zen cu fiare încinse și îl pune la grea încercare. Când era bebe o duceam la geam, îi cântam, îi puneam ceva pe telefon, ne jucam cu cățelul. Acum, că a mai crescut, inventez povești, metafore, hiperbole, orice o uimește și o face să uite de ce bâzâie.

- Anya, te rog mult să nu te mai comporți ca un aniuș.
- Ce e un aniuș, mami?
- Mă uit la el acum. Un aniuș este un animăluț drăguț, care când zâmbește pictează curcubee pe cer, când râde declanșează furtuni de fericire și care este cel mai bun prieten al unicornilor, dar când nu îi convine ceva, bâzâie ca un țânțar uriaș și calcă pe nervii oamenilor. Așa cum faci tu acum.
- Ha, m-am prins, eu sunt un aniuș. Foarte inteligent, mami. Și tu ești un găbiuș. Știi ce sunt găbiușii? Niște animăluțe deștepte care se căsătoresc cu gigeluși și fac aniuși, pe care apoi îi ceartă la cap toată ziua când vor să mănânce ouă Kinder.

... am râs cu mare poftă ...

- Ești foarte amuzantă, Anya. Îți mulțumesc pentru că mă faci să râd în fiecare zi.
- Cu plăcere, mami. Știi ce cred că sunt eu pentru tine și pentru tati? Știi ce cred eu că este un aniuș? Cred că un aniuș este pofta voastră de viață. Și pofta de viață trebuie să fie dulce. Așa că eu zic să mă lași să mănânc oul Kinder. 

Nu am cuvinte. Nu le am, pentru că le-am pierdut când am deschis gura și am lăsat-o, așa, căscată, vreo câteva minute, pentru că nu am știut ce să îi răspund. Știți ce am făcut apoi? I-am dat oul. Pentru că și-a câștigat dreptul să îl aibă. O astfel de negociere nu cred că există nici în cele mai aprinse săli de ședințe din lume, forumuri politice sau săli de judecată. Logica ei m-a dat gata. Eu și omulețul meu Zen trebuie să ne găsim alte metode de distragere. Pentru că, deja, nu mai ține cu povești și abrambureli. Ghemul ăsta mic a crescut în ochii mei mai mare ca cel mai tare personaj din orice poveste de-a mea. Ghemul ăsta este un mic adult și ne învățăm reciproc cum să gustăm cu poftă din viață!