Oamenii rămân blocați în copilărie, exact la vârsta la care nu au fost iubiți suficient

Oamenii rămân blocați în copilărie, exact la vârsta la care nu au fost iubiți suficient

Irina Olteanu - Redactor Senior

Iubirea este necesară la orice vârstă, cu atât mai mult în copilărie când se pun bazele a tot ceea ce înseamnă o viitoare ființă umană. Gândurile, sentimentele, trăirile unui copil sunt mai importante decât vă imaginați, iar atunci când nu există dragoste suficientă pot apărea blocaje pe planul întregului comportament care se reflectă într-o perioadă plină de încercări: maturitatea.

Sunt un adult care își cunoaște calitățile, dar și defectele. Prin urmare, sunt conștientă că am tendința de a fi mai puerilă decât o arată vârsta. Nu am acordat până acum prea mare atenție acestui subiect pentru că mi se pare o trăsătură de caracter interesantă, poate chiar amuzantă și care menține spiritul tânăr. Nicidecum un defect. Nu mi-am pus problema modului în care am fost sau nu iubită de părinți și de cei apropiați. Dar nu pot nega că au existat perioade în viața mea în care mi-ar fi plăcut să simt puțin mai multă căldură și iubire. 

Am stat și mi-am pus întrebarea care sunt acele perioade în care mintea și sufletul mi-au fost cel mai greu încercate. Mi-au venit în minte două mai importante. Dar numai unul din ele este localizat în perioada copilăriei, respectiv la vârsta de 14 ani. Atunci mi-am pierdut mama. După o luptă de numai câteva luni cu o boală necruțătoare, apărută parcă de nicăieri, s-a alăturat îngerilor. Și m-a lăsat singură...Sau cel puțin așa am simțit la momentul respectiv.

M-am trezit un fel de cap de familie temporar și auto-desemnat. Pentru că dacă nu mai era mama, eu eram sora mai mare și fiica care trebuia să aibă grijă de casă. Am învățat să îmi arog o serie de atribuții pe care nu mi le dăduse nimeni. Să gătesc, să fac cumpărături, să îmi ajut sora la teme. Știam să gătesc din fericire, așadar nu a fost un efort deosebit. Nu știam însă că era un rol mult prea greu de purtat de către umerii mei. Tatăl meu, deși nu s-a arătat, a fost și el la fel de dărâmat de situație. Pentru că o luptă dusă cu cancerul nu este niciodată plăcută, din niciun punct de vedere. 

Îmi amintesc acum două evenimente din acea vară, pentru că era finalul clasei a opta și urma să dau admiterea la liceu. Deși sunt o fire mai mult decât decentă și extrem de studioasă, în dimineața examenului de admitere, fiind cald, m-am îmbrăcat cu un tricou și cu o fustă scurtă. Ce nu am bănuit este că ținuta mea va părea puțin cam vulgară în fața comisiei de examen. Iar eu am fost nevoită să îi spun doamnei care m-a interpelat că...tata m-a trimis așa. Iar adevărul chiar acesta era. Tata m-a văzut cum eram îmbrăcată și nu a considerat nimic anormal la ținuta mea...pentru că este tată.

Al doilea eveniment are legătură cu reacția prietenului cel mai bun (sau pe care îl priveam astfel) și coleg de clasă. Care, la fel ca mulți alții, după ce a murit mama nu a mai vorbit cu mine. Deloc. Pentru că nu știa efectiv ce se îmi spună. Atunci, la vârsta respectivă, în care nu este tocmai distractiv și să porți doliu în clasa a opta, nu puteam să înțeleg de ce nu mă caută, de ce nu îmi dă un telefon. De ce pare că a dispărut de pe fața pământului. Am înțeles acum că era și el un copil, la fel ca și mine. Și nu-l învinovățesc. Dar nu pot nega că mi-ar fi plăcut să aibă puterea să găsească două cuvinte și să îmi fie alături.

Nu mi-a plăcut să port doliu, mi s-a părut și atunci și gândesc la fel și acum că este inutil. Nu ajută pe nimeni cu nimic că îmbraci haine cătrănite. Nu faci decât să te amărăști și mai mult și să îi întristezi și pe cei din jur. Nu mi-a plăcut nici să anunț profesorii de la școală că mi-a murit mama. Iar profesoara de fizică m-a certat că nu am informat-o, pentru că m-ar fi scutit de lucrarea de control. Eu continuasem să învăț și să îmi fac temele ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O bună perioadă de vreme chiar așa am și simțit. Că nu s-a întâmplat nimic. Cu excepția faptului că nu mai era mama...

oamenii raman blocati in copilarie

Timp de aproape un an nu am plâns. Deloc. Acum înțeleg că m-am aflat într-o stare de șoc puternic. Nu am avut lacrimi nici la înmormântare, nici după ce m-am trezit cu casa goală, fără ea. Nevoită să fac ordine, curățenie și mâncare. Pentru că nu avea cine. Mama era capul casei și sufletul familei. Ea mișca tot. Și am considerat necesar și de cuviință să îi ocup locul. Sora mea avea doar 11 ani, cu siguranță nu ar fi putut.

Acum înțeleg că am făcut două sacrificii în acea vară. Primul a fost de a renunța la tot ce ținea de mine pentru a mă ocupa de casă. Am reușit să iau examenul de admitere în liceu, dar nu cu o medie extraordinară, pentru că nu am apelat la meditații. Am procedat astfel pentru că știam că finanțele familiei nu își permit un astfel de efort și eram convinsă că mă pot descurca și fără.

Apoi mi-am sacrificat feminitatea. Deși baschetul m-a salvat de o depresie gravă, m-a determinat să devin mai masculină. Pentru că am jucat mai mult și mai intens și mi-am format un grup de prieteni care mi-a fost alături, timp în care mi-am schimbat aspectul fizic și stilul vestimentar. Părul tuns foarte scurt și hainele băiețești au ajuns să mă caracterizeze. Nu a fost o alegere conștientă, dar gândind retrospectiv cred că am simțit că am mai multă putere să îmi susțin familia dacă sunt...băiat. A durat ceva timp până mi-am recăpătat feminitatea.

Dar nu îmi pare rău că am trecut prin aceste trăiri. Fără ele nu aș fi fost omul de astăzi. Îmi pare rău că a trebuit să mă maturizez prea devreme și că mi-am pierdut mama. Dacă m-aș putea întoarce în timp sunt sigură că i-aș putea învăța pe ceilalți cum să mă iubească. Pentru că, până la urmă, de asta avem nevoie cu toții. Atât în momente cu bucurie, dar și cu mare tristețe.

Sfatul specialistului 

Simona Cernea, Psihoterapeut Cognitiv-Comportamental cu competențe în Terapia Sistemică pentru Cuplu, Copil, Familie,  ne oferă următoarele informații:

"Deși este puțin fortuit să spunem că rămânem blocați în copilărie la vârsta la care nu am fost iubiți, afirmația nu este întru totul falsă, mai ales prin prisma faptului că atunci când suntem copii, și adolescenți deopotrivă, cântărim totul în iubire. Aș reformula totuși în termeni de „când nu am simțit că suntem iubiți" pentru că fiecare dintre noi avem propriul „cântar" cu care cântărim emoțiile, și propriiile „greutăți" (a se citi limbaje ale iubirii) cu care ne calibrăam cântarul.

În copilărie nevoile noastre fundamentale sunt de atenție, afecțiune (iubire) și protecție. În cazul unei tulburări de atașament rămânem practic cu aceste nevoi neacoperite toată viața, iar asta poate duce mai târziu la tulburări de personalitate (personalități antisociale, borderline, histrionice, narcisice etc).

Ce este atașamentul? Atașamentul este o conexiune emoțională pe termen lung, între două persoane, dintre care una vulnerabilă și una de suport. Dacă în cazul atașamentului între doi adulți aceste roluri pot fi interschimbabile în funcție de circumstanțe, între părinți și copii sensul este unidirecțional, părinții fiind (sau ar trebui să fie) întotdeauna persoana de suport, iar copilul persoana vulnerabilă. Dar chiar și în cazul unui atașament securizant se poate vorbi la un moment dat de o întrerupere de atașament, atunci apare divorțul, emigrarea unuia sau a ambilor părinți, moartea unei persoane de atașament. Avem de a face atunci cu trauma, și este motivul pentru care se spune că rămânem blocați la vârsta traumei.

oamenii raman blocati in copilarie
Trauma este un eveniment trist, negativ, neașteptat, neplanificat, care pune în pericol viața sau integritatea persoanei în cauză sau a celor dragi, și dă senzația de neajutorare. Este o formă majoră de stres care depășește resursele psihice și emoționale pe care o persoană le are la acel moment.

Acestea sunt motivele pentru care se spune că o mare parte din tulburările de personalitate (care sunt tulburări emoționale) sunt rețeta de supraviețuire la propria copilărie și adolescență, pentru că persoana rămâne blocată pe anumite emoții și nevoi care nu au fost satisfăcute la un moment dat.

Chiar dacă nu ajungem să vorbim despre o tulburare de personalitate conform manualului de diagnostic psihiatric, în mod cert felul cum am fost crescuți și educați ne imprimă tuturor anumite scheme dezadaptative timpurii. Aceste scheme s-au format ca o modalitate de coping (de adaptare, de a face față) la emoția lipsă sau la încercările la care am fost supuși în copilărie și adolescență, dar odată ajunși la vârsta adultă sunt piedici pe drumul propriei dezvoltări armonioase.

Dacă în copilărie am resimțit o răceală afectivă sau respingere rămânem cu ideea că nu vor fi satisfăcute nevoile noastre de securitate, siguranţă, îngrijire, empatie, acceptare şi respect, si putem dezvolta scheme de abandon și instabilitate, neîncredere sau abuz, deprivare emoțională, deficienţă si ruşine, izolare socială sau înstrăinare.

Dacă nu am fost impulsionați spre autonomie și performanță, când părinții din ideea de a ne proteja au ales să facă lucruri în locul nostru și să creeze un cocon de siguranță în jurul nostru, vom avea îndoieli cu privire la propria capacitate de a supravieţui şi funcţiona independent. Reprezentative pentru acest domeniu sunt schemele de: dependenţă si incompetenţă, vulnerabilitate în faţa pericolelor potenţiale, la traume sau la îmbolnăvire, protecţionism, personalitate atrofiată (identificare sau Ego insuficient dezvoltat) si eşec.

Dacă nu am avut stabilite limite clare și funcționale în copilărie și acestea au fost defectuoase, vom întâmpina probleme cu stabilirea limitelor interne, cu îndeplinirea responsabilităţilor faţă de altul, cu atingerea scopurilor pe termen lung. Apar dificultăţi în respectarea drepturilor celorlalţi, în stabilirea şi atingerea unor scopuri personale realiste. Acest domeniu este caracterizat de două scheme: revendicarea drepturilor personale, dominanţă, grandoare, imagine de sine supradimensionată și lipsa de autocontrol şi auto-disciplină (sau autocontrol si auto-disciplina insuficiente).

Dacă ni s-a cerut centrarea excesivă asupra celorlalți în copilărie (cum este cazul fraților mai mari care au contribuit efectiv la creșterea celor mai mici, care aveau responsabilități clare în acest scop și cărora li se spunea cumva că ei nu contează, ci doar cel mic) vom rămâne la vârsta adultă cu focalizarea excesivă pe satisfacerea dorinţelor, nevoilor altora în detrimentul satisfacerii propriilor dorinţe şi nevoi, acest lucru realizându-se pentru a câştiga dragostea şi aprobarea celor din jur. Schemele acestui domeniu sunt: subjugarea si supunerea, sacrificiul de sine, nevoia de aprobare, de recunoaștere, de dezirabilitate socială.

Dacă ceea ce ni s-a impus de către părinți a fost hipervigilența și inhibiția, adica sentimentele, impulsurile, alegerile spontane au fost împiedicate a se exprima, persoana nu-şi rezervă dreptul de a fi fericit, relaxat. Sănătatea, relaţiile apropiate au de suferit în urma acestui fapt. Schemele celui de al cincilea domeniu sunt: negativism, pesimism, inhibiţie emoţională, autocontrol exagerat, standarde nerealiste, excesiv de înalte, spirit critic foarte ridicat, pedepsireaa noastra sau a altora.

Se spune însă că deși cu toții avem frici, doar unii se îmbolnăvesc de ele. De ce oare? Pentru că apare reziliența, acea capacitate de a-ți reveni. Apare întotdeauna ca o adaptare în interacțiune cu alți oameni și individul ajunge la echilibru (atunci când este în singurătate) și la funcționalitate (atunci când se află în relații sociale și își asumă diferite roluri - mamă, tată, profesionist, prieten etc). Printre cărămizile care ajută la crearea rezilienței se numără rețeaua socială, educația, credințele și umorul. Iar atunci când efectiv ne simtim blocați, când sentimentul că un "nu-știu-ce"din trecut nu ne lasă să înaintăm prin viață, psihoterapia poate deveni un aliat de încredere, care poate debloca emoții demult zidite, poate repara sau încheia relații vechi și poate ajuta la închiderea rănilor emoționale. "

Articolul urmator
Cine a fost Alice Liddell, fetița din Țara Minunilor care l-a inspirat pe Lewis Carroll
Cine a fost Alice Liddell, fetița din Țara Minunilor care l-a inspirat pe Lewis Carroll

Noutăți de la Qbebe

Înscrie-te la newsletter-ul Qbebe și primești ultimele noutăți.

Va rugam sa completati campurile necesare.

    Alte articole care te-ar putea interesa

    Copilul tău poate semăna cu foștii tăi iubiți. Studiul care a scandalizat lumea științei
    Copilul tău poate semăna cu foștii tăi iubiți. Studiul care a scandalizat lumea științei

    Fiecare viitoare mămică se întreabă cum va arăta copilul ei. Va împrumuta din trăsăturile ei sau îi va semăna leit tatălui său? Ei bine, se pare că mai există o...

    Până la ce vârstă rămân femeile însărcinate?
    Până la ce vârstă rămân femeile însărcinate?

    În ultimele decenii, în contextul transformărilor ce țin de stilul de viață, al schimbării mentalităților, dar și pe fondul regândirii priorităților, vârsta...

    „Am descoperit că nepoata mea are exact același semn din naștere pe care îl are soțul meu. Exact în același loc. Am cerut un test ADN...”
    „Am descoperit că nepoata mea are exact același semn din naștere pe care îl are soțul meu. Exact în același loc. Am cerut un test ADN...”

    În timp ce schimba scutecul nepoatei, o femeie a observat același semn din naștere pe spatele micuței, ca al soțului ei. Să fie el tatăl copilului? Iar presupusa lui soră să...

    Fotografie incredibilă: doi frați și-au făcut un selfie exact în momentul în care au fost loviți de fulger
    Fotografie incredibilă: doi frați și-au făcut un selfie exact în momentul în care au fost loviți de fulger

    Trei frați au scăpat cu viață ca prin urechile acului după ce au fost loviți de fulger când se adăposteau de ploaie sub un copac și încercau să își facă un...

    La doar 11 luni, Victor a fost diagnosticat cu o boală genetică rară, care i-a furat bucuria de a merge. Ajută-l să se bucure de copilărie!
    La doar 11 luni, Victor a fost diagnosticat cu o boală genetică rară, care i-a furat bucuria de a merge. Ajută-l să se bucure de copilărie!

    Un pui de om are nevoie de ajutorul fiecăruia dintre noi! La doar 11 luni, Victor-Andrei Dinescu, un băiețel adorabil din Șelimbăr, Sibiu, a fost diagnosticat cu o boală genetică...

    Am 60 de ani și oamenii mă critică pentru că mă îmbrac prea provocator pentru vârsta mea
    Am 60 de ani și oamenii mă critică pentru că mă îmbrac prea provocator pentru vârsta mea

    Anumite femei, odată ajunse la maturitate, încep treptat să-și elimine din garderobă piese pe care nu le mai consideră potrivite pentru vârsta lor. Pentru altele...

    O femeie a devenit mamă de opt ori până la vârsta de 31 de ani. „Oamenii te judecă și dacă ai prea mulți copii, și dacă nu ai deloc”
    O femeie a devenit mamă de opt ori până la vârsta de 31 de ani. „Oamenii te judecă și dacă ai prea mulți copii, și dacă nu ai deloc”

    Când auzi despre familiile cu mulți copii, poți fi tentată să începi să le judeci, în ciuda faptului că nu le cunoști situația și nu știi cum au ajuns să fie...

    Povestea de viață a Rodicăi Popescu Bitănescu. A fost greu încercată încă din copilărie, dar nu și-a pierdut o clipă speranța
    Povestea de viață a Rodicăi Popescu Bitănescu. A fost greu încercată încă din copilărie, dar nu și-a pierdut o clipă speranța

    Rodica Popescu Bitănescu este una dintre cele mai îndrăgite actrițe de la noi, începând să joace pe scena „Teatrului Național din București” încă...

    © 2024 Qbebe