Cine are dreptate, mama sau copilul? Dilema lui "Ma simt bine"
Cred ca am mai oferit exemplul acesta, intr-un articol mai vechi. Copilul, inainte de culcare, nu renunta la sapca albastra cu super-eroi. Mama insista, il roaga, ii explica, insa micutul, alta data cooperant, persista intr-un stil dezarmant. Ce sa faci? Sa il faci sa planga, confiscandu-i sapca, sau sa ii dai voie sa merga la culcare cu ea? Tu ii explici, rational, ca se va incalzi si va transpira, asa incat va raci, pentru ca de regula doarme cu geamul deschis. El iti raspunde, plin de incredere, ca nu este adevarat, pentru ca el acum se simte bine.
Si nu-i asa ca are dreptate? Acum se simte bine, si ii vine greu sa anticipeze efectele ulterioare. Tu ii explici, apoi, ca daca il lasi cu sapca, va trebui sa inchizi geamul, ceea ce il va determina sa se planga de lipsa aerului curat, pentru ca asta il deranjeaza de obicei. Copilul continua, plin de siguranta, sa iti raspunda ca acum se simte bine: ceea ce pentru el pare un motiv intemeiat sa creada ca asta nu se va schimba pe parcursul noptii, indiferent de avertizarile tale. Cine are dreptate? Este evident. Copilul. Acum, el are dreptate. Tu vei avea abia mai tarziu...
Cum rezolvam dilema? Aplicand metoda consecintelor logice. Copilul are nevoie sa experimenteze mai intai ce inseamna "mai tarziu vei transpira si nu vei avea nici aer suficient". Da-i ocazia sa ajunga singur la dreptatea ta. Da-i voie sa aiba mai intai dreptatea lui, pentru a putea ajunge sa "guste" din a ta. Inchide geamul, adoarme-l si retrage-te. Sunt toate sansele ca profetia ta sa se adevereasca: micutul se va trezi cu parul ud si foindu-se in asternut, pentru ca nu are destul aer proaspat. Este adevarat ca a doua zi risti sa ai un copil insuficient odihnit si plangacios, dar si cu o lectie invatata. Iar daca lucrurile nu merg conform scenariului tau (daca sapca aluneca de pe cap la scurt timp dupa ce micutul adoarme, asa ca nimic rau nu se mai intampla), atunci inseamna ca nu ai avut dreptate...
Cine are dreptate, mama sau copilul? Dilema lui "Nu ma doare"
"Ba te doare. Si daca nu ma crezi, ai sa vezi." Asa suna raspunsul unei mame intelepte, atunci cand copilul se zbate sa bage degetele in priza, in apa fierbinte de la robinet sau in flacara de la aragaz. Chiar asa! In primul caz, o sa il doara palma pe care i-o vei da tu, inainte sa apuce sa-si duca la indeplinire planul. In urmatoarele cazuri, o sa il doara urmarile, tocmai pentru ca ii vei da voie sa incerce.
Asadar, in dilema "Nu ma doare", tu stii ca ai dreptate, si in scurt timp va afla si copilul tau. Dar numai cu durere. Copilul are cu adevarat nevoie sa experimenteze si sa verifice pe pielea sa mediul din jur, ca sa poata trage propriile concluzii. Durerea si pericolul trebuie experimentate, si ele, pentru a putea fi intelese. Da-i voie sa probeze dreptatea pe care o ai, simtind durerea pe pielea sa. Vrea sa testeze flacara de la aragaz? Sigur ca da. Pericolul este minim. Copilul va apropia manuta de foc si o va trage inapoi intr-o secunda. Efectul consta in "Aha, asta inseamna sa te doara! Asta vrea mama sa spuna!" Cate le poate incerca pe pielea lui, fara sa isi puna integritatea si viata in pericol, da-i voie sa le verifice. In schimb, cand intentia lui il poate costa prea scump, opreste-l. Cum? Ei bine, tot printr-o durere.
Se indreapta insistent spre orice priza gaseste in cale? Se apleaca peste balcon de parca ar avea aripi? Se arunca in strada, fara sa verifice daca vin masini, desi il faci atent de fiecare data? Atunci incearca altfel: cu o palmuta. Psihologii explica necesitatea si logica unei palme, in aceste situatii. Un copil, cand este mic, trebuie sa faca pe pielea lui conexiunea intre comportament si consecinta, care este durerea. Atunci cand afunda mana in apa fierbinte, comportamentul ii atrage imediat consecinta. Durerea se dovedeste mai convingatoare decat orice explicatie sau amenintare. Micutul va renunta la comportament, dupa ce vede ca acesta ii provoaca durere.
Aceeasi schema are nevoie sa se intample si in situatiile mai periculoase, precum cele de mai sus. Dar pentru ca, aici, consecintele ar fi mult mai grave de o simpla durere, este randul parintelui sa intervina. Aici, tu esti responsabil cu durerea. Sarcina ta este sa ii administrezi o palma la fund sau peste mana, ori de cate ori copilul incearca acele comportamente care il pun in pericol de moarte. Psihologii au gasit ca aceasta relatie cauza - efect, unde efectul este durerea provocata de palma mamei, se intipareste in mintea copilului care inca nu intelege notiunea de pericol, la fel cum se intampla in mod natural cu apa fierbinte sau mana in foc. Ba mai mult, copilul are nevoie de aceasta durere, ca sa o lege de comportament. Asadar, tu ai dreptate atunci cand copilul crede ca "Nu il doare". Si ai dreptate sa ii arati ca: Ba da, te doare!
Cine are dreptate, mama sau copilul? Dilema lui "Vreau asa"
Cand copilul se incapataneaza, in afara cazurilor in care pericolul la care se expune este evident, incearca sa nu reactionezi instant. Incearca sa iti iei cateva secunde sau chiar minute, in care, de la o departare potrivita, sa il observi. Ce face? Ce intentii are? Ce sens are comportamentul lui? Deseori, prescolarii sar la a face lucrurile si le lipseste rabdarea sau vocabularul sa ni le explice mai intai. Sau poate le lipseste ascultarea ori intelegerea noastra... Cand tu si copilul aveti pareri contradictorii, esti sigura ca tu ai dreptate? Nu ai vrea mai intai sa il observi putin, sa vezi de ce insista cu un comportament care tie iti pare lipsit de sens? Ai verificat daca "Vreau ca mine" al copilului este intr-adevar gresit?
O prietena imi povestea despre un copil pe care il observa intr-un aeroport. Micutul, de maxim 3 ani, statea de mana mamei lui, in zona de ridicare a bagajului de cala. In asteptarea bagajului, copilul s-a uitat o vreme, lung, la banda rulanta care transporta pachetele. Dupa care, s-a desprins de mana mamei si s-a indreptat spre aceasta. A pus manuta pe banda si o tinea acolo, privind-o, in continuare, fascinat. Mama, in secunda doi, s-a dus dupa el si l-a tras inapoi, la o distanta de banda, tinandu-l de mana. Copilul a stat jumatate de minut, dupa care s-a desprins din mana mamei si a repetat. Mama, dupa el. Copilul a stat cateva secunde, apoi s-a desprins de mana mamei si a repetat... Toata scena a avut cateva astfel de reluari, pana cand copilul a inceput sa scanceasca, aproape zbatandu-se inspre banda rulanta, iar mama a renuntat la control si i-a dat drumul. Micutul a facut ce facuse si pana atunci, cu diferenta ca acum a stat atat cat a dorit cu manuta pe banda rulanta. Dupa aproximativ 2 minute, a ridicat mana si s-a intors zambitor spre mama, gata de plecare, spunandu-i: "Se misca."
Asta a fost tot. Cine avea dreptate? Mama, sa il tina langa ea, sau copilul, care vroia sa cunoasca - prin experimentare, prin atingere - un aspect din mediul inconjurator pe care nu il vazuse pana atunci? Daca ne luam dupa expresia de satisfactie, de pace si de bucurie de pe fata micutului, raspunsul este evident: mama a avut dreptate. Atunci cand a renuntat la voia proprie si a indraznit sa il observe pe copil si sa ii dea libertate.
Cine are dreptate, parintele sau copilul?
Voi mai da un exemplu, la care am asistat recent. In biserica, la Sfanta Liturghie, a sosit momentul in care parintii isi duc copiii sa se impartaseasca. La un moment dat, atentia imi este acaparata de un pusti blond, pe care tatal lui il ridicase de subtioara, ca sa ajunga cu lumanarea din manuta lui la lumanarea din suportul inalt. Copilul incepe sa dea din picioare si sa scanceasca, foarte hotarat. Tatal, dezorientat dar la fel de hotarat, il strange si mai bine si inainteaza catre preot, cu el in brate si renuntand sa mai aprinda lumanarea. Copilul incepe de-a dreptul sa se zbata. Atunci, tatal, intr-o grimasa de neputinta, il lasa jos si il priveste invins.
Pana in acel punct, dreptatea pare sa fie de partea tatalui (si a tuturor batranelor care dau incruntate din cap). In acest moment, insa, lucrurile sufera o intorsatura de 180 de grade. Odata lasat jos, pustiul se calmeaza instant, face stanga imprejur pe langa tatal lui si se opreste langa suportul inalt care sustine lumanarea. Aici, se ridica pe varfuri, se intinde cat poate si, foarte concentrat, reuseste sa aprinda singur lumanarea din mana lui, de la flacara lumanarii din suport. Apoi, luminos, isi reia locul in fata preotului care il asteapta cu Sfanta Euharistie.
Din nou, ne intrebam: cine a avut dreptate? Cu siguranta, tatal a avut dreptate, observand corect decalajul dintre inaltimea suportului si inaltimea fiului sau. Dar si mai mare dreptate a avut, atunci cand i-a dat voie copilului sa incerce si sa sfideze acest decalaj. Pentru ca, iata, copilul a reusit. A putut sa isi aprinda lumanarea singur. A avut dreptate!
Intre tine si copilul tau, cine are de obicei dreptate? Mama sau copilul? Poate dreptatea sa treaca de la unul la altul? Este voie sa aveti dreptate impreuna? Voi cum rezolvati dilemele "Ma simt bine", "Nu ma doare" si "Vreau ca mine"?