Mama mea avea 14 ani când m-a născut. Am crescut contribuind la creșterea fraților meu și nu mai știu cine sunt cu adevărat

„Mama m-a născut la 14 ani. A ascuns sarcina de bunica mea și de restul familiei și nu a spus nimic nimănui până când nu m-a adus pe lume, de una singură.

Când a făcut 18 ani, avea deja trei copii, eu fiind cea mai mare.

Apoi, a mai născut încă doi, când eu eram adolescentă. Toată viața, a fost mamă singură.

Pe când aveam 8 ani, ne-am mutat în casa bunicii mele. Din rolul de soră, am ajuns să fiu în rolul de părinte pentru surorile mele și în rolul de prieten pentru mama mea. 

Atunci, percepeam relația cu mama mea ca una cool. De fapt, mama mea era acea mamă „cool”, cu care mergeam la cumpărături și cu care împărtășeam secrete.

În același timp, eram și mama surorilor mele. Nu îmi plăcea asta, dar simțeam că e datoria mea. De Crăciun, renunțam la cadourile pe care mi le-aș fi dorit pentru mine, ca ele să poată avea tot ceea ce își doresc.

Mama muncea din greu să ne întrețină, dar tot nu stăteam grozav cu banii, așa că renunțam la lucruri pe care mi le doream constant.

Pe măsură ce a trecut timpul, am simțit că trebuie să fiu un model pentru surorile mele. La școală mă descurcam bine și făceam mereu tot ce mi se spune.

Totuși, nu am fost fiica perfectă, deși asta încercam. Am trecut printr-o fază „rebelă” în preajma vârstei de 12 ani. Credeam că mama va fi mai înțelegătoare cu mine, având în vedere că eram prietene. Eram egale. Dar de fapt, nu eram. Era mama mea și m-a pedepsit mult în acea perioadă. Nu mai aveam voie să ies cu prietenii mei, îmi luase telefonul și îmi dăduse și mai multe activități casnice pe care trebuie să le fac.

Când am plecat la facultate, în preajma nașterii celorlalți doi frați ai mei, mă simțeam vinovată că am lăsat pe toată lumea în urmă. Mă întrebam cum se vor descurca fără mine și îmi era dor de ei. 

În același timp, îmi comparam copilăria cu cea a prietenilor mei de la facultate, care au crescut cu doi părinți și care nu au contribuit la creșterea fraților lor. Au fost copii. 

Dat fiind acest fapt, m-am luptat cu depresia o bună perioadă de timp, cât eram în facultate.

Frații și surorile mele îmi trimit felicitări de ziua mamei și mă văd ca pe o mamă, dar eu nu vreau asta, pentru că îmi aduce aminte de faptul că o parte din copilăria mea a fost furată.

Și apoi, o parte din viața mea de adult a fost furată, din cauza depresiei.

Nu sunt mamă. Sunt soră și fiică și vreau ca povestea mea să ajungă la cât mai multe familii, care să nu-și sacrifice copiii în acest fel”.