Educarea copilului: Mami, ai voie sa ma lasi sa probez!
Da, mama, ai voie sa ma lasi sa si racesc din cand in cand! Este in regula sa cad pe gheata, sa scuip laptele prea fierbinte, sa-mi trag degetele duse prea aproape de focul de la aragaz. Ai voie sa ma supraveghezi, lasandu-ma sa gresesc. Am voie sa ma ranesc si sa ma doara sub supravegherea ta atenta! Ai voie sa te increzi in simturile mele, chiar daca restul mamicilor de la gradi o sa-ti scoata ochii! Ai voie sa faci aceasta greseala!
Increde-te in simturile mele. Nu sunt ele suficient probate, cat sa ma ghideze numai pe unde imi este bine. Dar sunt suficient de puternice incat sa imi dea indicii clare despre ce imi place, nu imi place, am nevoie, nu am nevoie. Si tu ai nevoie de aceste indicii, ca sa ma cresti, mama. Doar organismul meu stie daca are sau nu intoleranta la lactoza. Daca ar vrea ceaiul mai rece sau mai cald. Daca imi este frig sau nu cu doua bluze si un fular. Tu nu stii. Tu, mami, poti banui, tu ai niste cunostinte despre copii, care te ajuta mult sa ma cresti. Dar nu s-a scris nici o carte despre MINE inca. Ai nevoie sa ma descoperi pe mine, cu nevoile mele. Asa ca haide sa ne ascultam organismul. Da-mi voie sa incerc si sa verific. Daca raul pe care risc nu este prea mare, lasa-ma sa probez. Stiu ca ti-e teama, dar mie nu-mi este. Cand voi creste mare, imi va fi aceeasi teama, fara macar sa fi incercat si sa fi verificat daca am sau nu motive.
Da-mi voie sa simt pe pielea mea ce inseamna zapada. Gheata. Focul. Apa rece in cadita. Noroiul. Markerul permanent. Iaurtul amestecat cu doua linguri de sare. O lingurita de lapte clocotit. Incercarea mea va fi greseala ta - asa vor zice altii si poate chiar tu te temi de asta. Asuma-ti aceasta greseala, mama, te rog! Lasa-ma sa ma doara putin, ca oricum trece repede, decat sa cresc sub un clopot de cristal, fara sa cunosc ce pot, ce am nevoie si cum se simte viata!
Educarea copilului: Mami, ai voie sa nu stii ce sa-mi raspunzi!
Mami, ai voie sa nu stii ce sa imi raspunzi. Ai voie sa nu ai toate raspunsurile. Ai voie sa te simti depasita de intrebarile mele. Pe masura ce voi creste, o sa am mai si mai multe. O sa te intreb mai intai "De ce". De ce zboara pasarile, mama? De ce Tanti Ana merge asa de stramb? De ce este batrana? De ce oamenii nu sunt de piatra? De ce pietrele sunt numai pe jos? De ce nu raman in aer atunci cand le aruncam? De ce zmeul pluteste mai incet decat racheta?
O sa iti adresez intrebari delicate: Mami, de ce nu pot sa fac dus cu tine si cu tata? De ce se saruta oamenii mari asa? De ce nu putem sa cumparam copiii si trebuie sa-i facem? De ce e rusine sa stau langa tata cand se dezbraca tot gol? De ce copiii mai mari de la scoala isi ating limbile? De ce copiii nu pot sa aiba mai multi tatici?
O sa te confrunt cu cele mai dificile intrebari: Mama, unde s-a dus bunicul cand a murit? De unde stii ca eu nu o sa mor ca bunicul? Mami, tu cand o sa mori? De ce m-a lovit baiatul din fata scarii, desi nu i-am facut nimic? De ce mi-a luat jucaria si a plecat, ca este jucaria mea? Mami, el este un copil rau? Dar de ce este un copil rau? Daca eu nu sunt rau, de ce te superi pe mine? Mami, tu de ce nu ai sosete, ca mie imi spui mereu sa ma incalt? Mami, eu ce trebuie sa fac, ca sa fac un copil? Mami, de ce tati pleaca de acasa si vine asa rar? Mami, de ce spun copiii lucrurile astea urate despre mine? Mami, ce inseamna cuvintele astea pe care le-am auzit pe strada? Cum adica sunt cuvinte urate, de ce sunt urate? Mami, de ce nu avem si noi o casa frumoasa asa ca Mihai? Tu de ce fumezi, mami, daca fumatul te poate imbolnavi?
O sa gasesc cele mai halucinante intrebari: Mami, cate oase are Rechinul-tigru? Cum este facut un caleidoscop? De ce baloanele de sapun sunt colorate? Tu cand vorbesti cu Dumnezeu? De unde stii ca ii iubesti in mod egal pe toti copiii tai? Pot sa ma fac frate de cruce cu Mihai, ca pe vremuri? Mami, de ce a murit bunicul? Dar pot sa ma duc si eu in mormant?
Tu, la un moment dat, o sa ai tot mai putine raspunsuri sau tot mai putina rabdare. O sa te rastesti la mine sau o sa imi ignori intrebarile. O sa ingani "nu stiu, mami" sau "ihi, da mami", fara sa ma mai asculti. Sau o sa imi ceri sa tac. O sa-mi reprosezi, exasperata, "de ce pun atatea intrebari" sau o sa razi de ele, cu gandul ca nu ma ajuta cu nimic sa stiu toate astea. O sa imi zici ca sunt prea mic sa inteleg sau o sa imi raspunzi cu "uite de-aia!".
Apoi o sa iti dai seama ca ai gresit. Ca eu sunt un copil sanatos, normal si curios. Ca dreptul meu este sa pun intrebari si asta este ocazia ta de a sadi in mine samanta cea buna. Iti vei da seama ca ma descurajez si mi se deformeaza increderea in mine, atunci cand ma ignori sau imi reprosezi ca pun prea multe intrebari. Vei observa ca devin tacut si mai putin curajos, daca razi de intrebarile mele si nu ma iei in serios. Vei intelege ca ma raneste sa ma repezi sau sa imi ceri sa tac. In acest fel, imi dai de inteles ca te-am suparat cu ceva. Vei afla ca ma jignesti daca ma "rezolvi" cu "esti prea mic". Nu sunt prea mic sa intreb. Asta inseamna ca nu sunt prea mic nici sa imi creez propriile raspunsuri - cine stie cat de gresite... Mai bine imi raspunzi tu, pe intelesul meu.
Nu dupa multa vreme, iti vei da seama ca ai gresit, mami, in felul cum ai reactionat la intrebarile mele. Nu-i nimic. Este normal sa gresesti, pot fi destul de obositor si provocator. Un copil este foarte autentic si este oglinda parintilor. Stiu ca te pot face sa te simti rusinata, infuriata, iritata, chiar uneori te simti proasta - asa zici tu - pentru ca habar nu ai sa imi explici tot ce ma intereseaza. Dar este firesc, mama. Iarta-ma, dar asa sunt eu facut: sa intreb. Unde nu stii, apreciez sa imi spui "Dragul mamii, nu stiu. Hai sa cautam impreuna intr-o enciclopedie sau hai sa intrebam si pe altcineva." Sau, pur si simplu, sunt intrebari la care tot ce poti zice este "Dragul mamei, te aud. Dar nu stiu acum sa iti raspund la asta...".
Sa stii, mami, ca te iubesc la fel de mult, ba mai mult, pentru ca te lasi vulnerabila in fata mea si pentru ca esti sincera. Eu nu iubesc pe nimeni mai mult decat pe tine. Eu nu astept de la tine sa fii cea mai desteapta mamica. Nu astept sa ai toate raspunsurile. Ce astept este sa ma iubesti si tu, suficient incat sa nu ma pedepsesti pe mine pentru asta: ca tu nu ai toate raspunsurile.
Educarea copilului: Mami, ai voie sa nu imi dai voie!
Mami, desigur ca te framanti si te intrebi daca nu cumva ai gresit, atunci cand plang in hohote pentru ca nu ma lasi la televizor. Sunt un mic manipulator, daca nu stiai, si te rog sa ma iubesti si pentru asta, intrucat intra in definitia copilului. Daca plansul meu indica greseala ta, atunci iti dau voie sa gresesti in acest fel! Inca nu o stiu, dar peste 20 de ani vei vedea ca am alta parere. Deocamdata incerc sa te conving ca cel mai bun lucru pentru mine consta in a privi timp de cinci ore la desene animate. Sau a ma juca toata dimineata pe calculator. Doar este vacanta, tu oricum ai treaba, plus ca afara sta sa ploua. Nu mai bine sa nu iesim in parc? Plus ca si prietenii mei se joaca acest joc si la scoala povestim despre asta! Toata lumea poate, numai eu nu pot! Mami, reao!
t |
Stiu ca asa te invinovatesc acum, mami, dar te rog sa nu te lasi manipulata! Studiile, mai ales cele recente din neurostiinte, si experimentele oamenilor de stiinta dovedesc impactul negativ al televizorului si computerului asupra creierului in formare al copiilor. Stimulii care vin pe aceasta cale (culorile, sunetele, frecventa, stralucirea etc.) sunt prea puternici, prea agresivi pentru creierul copilului si ii bruiaza, ii deviaza dezvoltarea. Ca sa faca fata exploziei de stimuli, ca sa poate fi atent, creierul copilului secreta mai multa dopamina decat ar fi necesar. Efectele negative se fac simtite de indata ce multimea de stimuli densi, intensi, ies din campul atentiei.
Atunci cand imi opresti televizorul si imi propui sa ne plimbam si sa ne bucuram de natura, sa admiram florile din parc sau zapada de afara, sa citim o poveste sau sa ascultam una, eu nu mai pot fi atent, mami. Efectul acesta se face simtit pe termen lung. Atentia mea s-a obisnuit cu o stimulare ne-fireasca, prea intensa, artificiala. Asta am primit eu de la computer si calculator. Asta a incorporat creierul meu pe parcursul dezvoltarii. Asa s-a format el: cu stimuli artificiali. Iar acum, atentia mea nu mai este in stare sa ramana pe un singur lucru, mai ales unul atat de nespectaculos precum un tablou, un peisaj, o poveste audio, o pagina de litere mici pe care sa le scriu, un exercitiu complex la matematica, o compunere pe care sa o creez eu, si tot asa.
Practic, are loc o indobitocire a micutilor, o sabotare a dezvoltarii lor ca persoane cu gandire autonoma si matura. Mami, nu ma asculta atunci cand plang cu lacrimi de crocodil si te santajez emotional, ca sa ma lasi cu orele la televizor. Chiar daca ti se pare ca gresesti: nu doar ca ai voie, ci te rog sa faci aceasta greseala!
Educarea copilului: Mami, ai voie sa iti recunosti greseala!
Sa stii ca aceasta este o tehnica pe care unii psihologi o recomanda parintilor, atunci cand copilul lor este prea perfectionist. Sunt copii intransigenti cu ei insisi, care se auto-pedepsesc de indata ce fac ceva gresit. Cumva, in capusorul lor a intrat ideea ca trebuie sa fie perfecti, ca sa merite afectiunea parintilor si a oamenilor importanti pentru ei. Ideea aceasta a fost confirmata de cateva ori (au fost respinsi de adulti importanti atunci cand au dat gres), pana cand a prins radacini. Acum, degeaba li se repeta micutilor ca este in regula sa greseasca. Ei nu pot crede ca merita iubire daca fac un lucru imperfect.
Strategia cea mai eficienta este ca parintii (persoanele cu cel mai mare impact in viata lor) sa faca ei insisi greseli, gafe, lucruri imperfecte, astfel incat micutii sa ii vada. Iar apoi sa isi asume asta de o maniera relaxata. Sa dea propriul exemplu de autoacceptare. Copiii vor vedea la parintii pe care ii idealizeaza ca este in regula sa gresesti. Ca poate fi amuzant, ca este permis, acceptabil, ca nu inseamna nimic rau.
Copiii au nevoie sa vada, ca sa faca la fel; nu le este suficient sa auda.
Mami, uneori si au am nevoie sa gresesti, sa te vad gresind si totusi bucurandu-te. Sa "inteleg eu cu ochii mei" ca am voie sa gresesc. Sa vad ca, la fel cum tu nu iti pierzi iubirea mea (cum as putea sa nu te mai iubesc?!), nici eu nu voi pierde iubirea ta cand voi gresi. De aceea, mami, te rog... fa o greseala!
Mami, tu stii cate de usor iarta copiii?... Probeaza-ma! Cand tu gresesti si imi dai voie sa te iert, te iubesc si mai mult dupa aceea!