Nu există copii răi. Problema este întotdeauna la părinți !

De ce nu este indicat ca unui copil să i se spună că este rău

Fără să îți dai seama, de multe ori te grăbești să tragi concluzia că un copil are un comportament preponderent negativ întrucât este rău. De aceea, inclusiv când vine vorba de propriul copil, ești tentată să îi pui o asemenea „etichetă”. Cu toate acestea, înainte să ajungi să-l etichetezi, ia în calcul faptul că, procedând așa, poți crea probleme precum:

• Îl rănești;
• Îl faci să creadă că nu are ce căuta printre copiii „buni”;
• Îl determini să creadă că este într-adevăr rău;
• Îl motivezi să reacționeze cu indiferență și fără să ia în serios consecințe grave, fiind convins de faptul că oricum este rău;
• Îi încurajezi și pe cei din jur să spună despre el că este rău. 

De asemenea, când se spune despre un copil că este rău, cei din preajmă uită că nu este exclus ca acesta să nu fi avut oportunitatea de a învăța, de la părinți, ce înseamnă empatia. Astfel, copiii care nu sunt generoși, care sunt agresivi și care nu țin cont de ceilalți nu au primit acasă „lecții” prin care să li se demonstreze ce înseamnă să fii empatic. Practic, ei nu înțeleg cum comportamentele lor îi influențează pe ceilalți, că este important să le pese de ceea ce se întâmplă în jurul lor etc.

În același timp, ține cont și de următorul aspect: anumiți copii sunt răi întrucât au diferite tulburări de comportament. Printre acestea se regăsesc:

• Tulburarea de opoziție-sfidare: include comportamente care nu dovedesc cooperare, care sunt ostile, de exemplu față de părinți, față de prieteni, față de cadre didactice sau de orice alte figuri de autoritate. Tulburarea de opoziție-sfidare poate fi recunoscută după manifestări cum ar fi crizele emoționale frecvente, refuzul de a face lucruri cerute de părinți, refuzul de a urma instrucțiuni și de a ține cont de reguli, obiceiul de a se certa des cu ceilalți, dorința de răzbunare etc;
• Tulburarea de conduită: se referă atât la un comportament violent, ostil, cât și la desconsiderare și comportamente agresive. Un copil cu tulburare de conduită își pierde adesea cumpătul, se ceartă mult cu adulții, încalcă reguli importante, este crud și față de animale, lovește, deteriorează intenționat bunurile celorlalți etc.

Nu pune etichete pe copii, pune-le pe borcane!

Relația dintre comportamentul copiilor și mediul de acasă

Psihologii atrag atenția asupra următorului fapt: comportamentul și temperamentul unui copil sunt influențate de mai mulți factori. Cei mai cunoscuți sunt:

• Factorul genetic;
• Comunitatea din care face parte: în cadrul acesteia se regăsesc, de exemplu, diferite organizații, instituții, accesul la activități și la adulți de la care poate învăța lucruri utile;
• Mediul din instituția de învățământ pe care o urmează: inclusiv comportamentele și atitudinile cadrelor didactice și cele ale colegilor de grădiniță/ de școală;
• Familia: relația cu părinții, cu frații/surorile și cu familia extinsă.

În ceea ce privește rolul părinților în modelarea comportamentului copiilor, expertul în parenting Tia Slightham nu se ferește să afirme că nu există copii răi, părinții fiind vinovați pentru adoptarea unor comportamente mai puțin dezirabile ale celor mici. Cu alte cuvinte, în anumite cazuri, pe parcursul perioadei în care învață să devină tot mai independenți, copiii nu au parte, de la părinți, de îndrumarea de care ar avea nevoie.

Potrivit Tiei Slightham, copiilor le prinde bine mai ales un mediu în care să se bucure de rutine structurate, de un program stabilit, care se respectă. În aceste condiții, se simt în siguranță, relaxați și cresc șansele să adopte comportamente pozitive. Sfatul expertului în parenting este ca părinții să încerce, în 90% din timpul petrecut cu copiii, să țină seama de rutinele fixate pentru a contribui la crearea unui mediu calm, predictibil, care nu predispune la stări de anxietate. 

Ce ar trebui să învețe un copil de la părinții săi

Într-o intervenție pentru blog-ul „GENERATION MINDFUL”, Kobe Campbell, mamă și specialist în psihoterapia traumei, precizează că rolul părinților este să găsească un echilibru între a-i învăța pe copiii lor ceea ce este corect și a le îngădui să fie copii. Pentru a avea succes într-un asemenea demers, este nevoie de înțelegere și de susținere.

Cât privește înțelegerea pe care trebuie să o ai față de copilul tău, aceasta se referă la faptul că este indicat să te gândești permanent că acesta are de învățat numeroase lucruri, că are un anumit ritm de dezvoltare și că partea creierului responsabilă de formarea abilităților sociale și emoționale încă se dezvoltă. Spre exemplu, în jurul vârstei de 2-3 ani, un copil se poate concentra asupra unei activități aprox. 5-8 minute. 

Referitor la nevoia de susținere, Kobe Campbell aduce în prim-plan, pe de o parte, comunicarea permanentă cu copilul și disponibilitatea de a te conecta cât mai afectuos cu el. Pe de altă parte, un părinte are „misiunea” de a nu-i lăsa pe ceilalți să spună despre copilul său că este rău, de a încerca să explice de ce s-a comportat într-un anumit mod și de a insista asupra faptului că acele comportamente nu îl definesc. Procedând așa, stabilește anumite limite, copilul se va simți în siguranță, va fi ferit de traume și va învăța să se accepte așa cum este.

Nu în ultimul rând, psihologii ne îndeamnă să fim empatici, să încercăm să înțelegem ce stă în spatele comportamentelor adoptate de copii la un moment dat. În plus, pentru binele lor, este esențial să găsim soluții pentru a ne concentra asupra acțiunilor, faptelor, astfel încât aceștia să înțeleagă consecințele și să învețe, treptat, să-și dea seama când nu fac alegerile adecvate. De pildă, nu greșim dacă adresăm vorbe precum: „Când lovești pe cineva, să știi că îl/o doare”.