M-am săturat să aud în 2024 că „bătaia este ruptă din Rai"! Dragi părinți, cum vă mai puteți privi copiii în ochi după ce-i loviți cu bestialitate?

Peste jumătate din părinții din România consideră că o pălmuță dată la fund copilului atunci când este obraznic sau face o prostie nu reprezintă o formă de violență. Statisticile îngrijorătoare în urma raporturilor fundației World Vision Romania sunt doar o parte din cifrele cu care ne confruntăm noi ca țară, ca nație, ca părinți ai unor copii care sunt educați după principiul „bătaia este ruptă din Rai”.

Oare așa să fie?

Oare bătaia este singura formă prin care putem face copilul să înțeleagă că este greșit un anumit comportament pe care îl adoptă? Știți câtă umilință îndură un copil care este bătut?

Presupun că da, pentru că majoritatea părinților care își bat copiii au fost la rândul lor agresați de către părinți fizic sau verbal. O palmă la fund, un tras de perciuni, o strânsoare mai tare de mână, o zgâlțâială zdravănă, deși nu reprezintă o formă de bătaie propriu-zisă, sunt o formă de violență fizică care poate lăsa răni adânci în sufletul copilului.

De ce lovim copiii?

Concluziile trase în urma raportului „De ce lovim copii?” ai World Vision Romania, doar 1 din 10 părinți români nu și-ar lovi niciodată copilul, 1 din 2 părinți consideră că lovirea este pentru binele cu copilului, în timp ce 8% ar lovi copiii, dar nu ar dori ca acest lucru să se afle.

Mai există o un procent de 8% dintre părinți care invocă motivații religioase și un procent de 6% care lovesc copiii fără motiv. Totodată, 5% dintre părinți afirmă că ar lovi copilul pentru că toată lumea face la fel și doar 3% sunt cei care se simt foarte vinovați după ce lovesc.

Deci, de ce lovim copiii? Până și dresajul unui animal de companie nu implică violența fizică, iar cei care dețin un cățeluș cu siguranță știu la ce mă refer. Statisticile arată că drepturile copiilor în România sunt încălcate în foarte multe cazuri și numai în 2022, 42 două de femei și 4 copii în România au fost bătuți până la moarte. De ce? Numai abuzatorii lor știu.

Ministrul familiei afirma la începutul anului 2023 că în România au existat peste 40000 de femei și 9000 de copii, victimele agresiunilor în familie. În același an au fost emise 11.000 de ordine de protecție și peste 20.000 de ordine de protecție provizorii.

În cazul unui ordin de protecție, puteți doar să vă imaginați că bătaia nu a mai fost ruptă din Rai, ci a fost scoasă din străfundurile Iadului de unde copiii au fost nevoiți să treacă prin chinuri groaznice. Agresiunile fizice pot atinge forme alarmante, bătăi crunte cum nici nu aș putea reproduce, cu pumnii și cu picioarele, părinți care, din cauza lipsurilor, supărării, educației precare, consumului de substanțe interzise, alcoolismului, își folosesc copiii drept sac de box.

De ce? Mulți nici nu știu cum să justifice acest lucru. Iar majoritatea dintre cei care consideră că bătaia este normală și este doar o formă de educare a copilului nu sunt conștienți de formele grave pe care această formă de violență le poate lua. Din păcate, cifrele și statisticile sunt departe de realitate.

Sunt convinsă că sunt sute, dacă nu mii de victime care nu solicită ajutorul polițiștilor și nu depun plângere de teama agresorilor. Sunt sute sau mii de copii care nu au cui să spună că au primit o palmă la fund sau peste ceafă, de teamă că părintele îl va lovi și mai rău. Cu sufletul lor inocent, cui să ceară ajutorul?

Bataia copilului si urmarile sale

„Nu există copil să nu ia bătaie de la părinți, că altfel el dictează și tu execuți”

Se pare că există o teamă a părinților care, dacă nu își manifestă superioritatea din punct de vedere al forței fizice față de copil, va fi la rândul lui agresat. Mulți pun problemele generației actuale de copii pe seama lipsei de educație făcută prin violență. Într-adevăr, sunt perfect de acord cu dumneavoastră, copiii din ziua de astăzi, îndeosebi cei aflați în perioada de pubertate și adolescență sunt mai puțin respectuoși ca înainte.

Comentariile pe care le puteți urmări aparțin cititorilor noștri, părinți la rândul lor, care și-au exprimat vehement opiniile PRO agresiunii împotriva copiilor într-o postare pe site-ul de socializare Facebook. Deși echipa Qbebe a fost „certată” și criticată pentru susținerea unui comportament non-violent (absolut normal) în educația copiilor, membrii își mențin ferm decizia de a apăra dreptul copiilor la o educație fără palme peste fund, peste față, fără orice altă formă de „corectare” a comportamentului copilului folosind violența.

Văd zilnic copii ce țin mai puțin cont de etichetele sociale, răspund urât adulților, nu cedează locul bătrânilor în autobuz. Dar să nu generalizăm. Sunt și copii bine educați, respectuoși, care nu au primit bătaie în viața lor. Totul ține de educație și de felul în care părintele pune problema.

Desigur că pe vremea mea, în anii 1990-2000 nu existau grădinițe Montessori, nu existau concepte precum educație făcută cu blândețe și într-adevăr primeam câte o pălmuță la fund inclusiv de la educatoarele de la cămin atunci când refuzam să dorm. Mama venea în completarea acelor pălmuțe cu o altă formă de violență atunci când ajungeam acasă și nu eram suficient de cuminte pe cât dorea ea. Și de fiecare dată concluziona cu „dacă îi spui lui taică-tu când vine, vezi tu ce pățești mâine…”

Dar nu din cauza aceasta am devenit un adult responsabil și respectuos. Nu pentru bătaia, umilința și suferința îndurată. Mulți dintre cei care comentează pe astfel de subiecte susțin că sunt chiar bucuroși că au primit astfel de pedepse în copilărie și că nici nu își mai amintesc de durerea provocată de acele pălmuțe la fund.

Adulți care sunt convinși că din această cauză au devenit oameni de vază ai societății. Eu cunosc foarte multe persoane care își amintesc fiecare formă de violență fizică mai dură a părintelui. Prin „mai dură” mă refer la palme date pe stradă, umilință din partea părintelui care te trage pe de păr într-un loc public și o face râzând, fără a avea niciun fel de remușcări.

DA! Am "mâncat" bătaie pe pâine în copilărie, de aceea am refuzat să adopt aceeași metodă de educație pentru copiii mei! Nu aș putea să îi mai privesc în ochi după ce le-aș da o palmă.

Dar să revenim de unde am început. Oare generația aceasta este atât de rebelă din cauză că educația nu este făcută cu bătaie? Oare un copil nu devine mai rebel, mai frustrat, mai închis în el după ce primește o corecție zdravănă sau atunci doar se liniștește și își dă seama de greșelile pe care le a făcut?

Oare nu a existat în fiecare generație persoane rebele? Îndeosebi tineri adolescenți? Să ne aducem aminte numai de anii 60. de Festivalul Woodstock, un simbol al rebeliunii împotriva generației părinților. Sau să ne aducem aminte de anii 1990 când a apărut muzica și generația hip-hop, tineri care murmurau versuri indecente la colț de stradă, blamați de adulți și societate!

„Bătaia este un act barbar și primitiv! Trebuie să știm cum să educăm și cât să fim de permisibili, trebuie să știm să le impunem limite!”

Unul din cele mai frumoase comentarii pe care am putut să le citesc la un subiect de acest gen. Violența naște violență. Copiii agresați sunt, fie genul de elevi timizi retrași care devin ținta ușoară a atacatorilor de aceeași vârstă sau mai mari decât ei, fie viitorii bully ai școlii.

Ce spune un studiu de efectuat asupra violenței în familie cu precădere asupra copilului de către Asociația Salvați Copiii în anul 2021? În primul rând, 56% dintre părinți declarau la momentul respectiv că își pedepsesc copiii dacă greșesc, iar pedepsele însemnau restricționarea accesului la telefonul mobil, ieșirilor la joacă cu prietenii sau accesului la calculator/ tabletă. Un procent de 5% dintre părinții respondenți au recunoscut că îi mustră verbal, îi ceartă ,le ia banii de buzunar sau îi obligă să citească sau să facă lecții suplimentare.

Deci metode de pedeapsă există. Foarte mulți părinți sunt de acord că bătaia este ruptă din Rai și copilul, după o muștrăluială zdravănă nu înțelege nimic, dar după două palme la fund (cât să-l doară) înțelege perfect unde a greșit. Din fericire, sunt și părinți care aplică pedepse, impun limitări, iau copiilor telefonul mobil, tableta, practic ceea ce iubesc cel mai mult.

Același studiu a abordat și atitudine generală față de pedeapsa corporală în ceea ce privește părinții respondenți: 21% dintre părinți și-au exprimat acordul față de bătaie ca modalitate de sancționare a comportamentelor indezirabile ale copiilor. Atunci când au fost întrebați dacă s-a întâmplat în ultimul an să își bată copilul, părinții răspund pozitiv în proporție de 28%. Abuzul fizic în familie este în continuă creștere, fie că vorbim de violența fizică, verbală sau emoțională.

Vorbim despre părinți care nu numai că aplică o palmă două la fund copiilor, ci în același timp îi jignesc folosind apelative precum „prost, dobitoc, nesimțit, idiot” și lista de jigniri poate continua.

Vorbim despre părinți care se reped la copiii altora în locurile de joacă pentru a le aplica ei înșiși o corecție pe care să nu o uite, considerând că propriii părinți nu sunt în stare să o facă. Părinții ai căror copii greșesc, îi împing pe ceilalți, aruncă cu nisip în ochi, fură jucăriile, doresc să își facă dreptate cu pumnul față de copiii altor persoane. Da! Această realitate există și este din ce în ce mai pregnantă în România ,unde totul este posibil.

„Toți am păpat bătaie în copilărie. Și profesorii ne-au lovit și pedagogii și îmi respect părinții mai mult decât orice din această viață. Nu pot denigra sau învinovăți pe aceia care au contribuit la FORMAREA mea”

Acest comentariu aduce în prim plan sentimentul de vinovăție al copilului agresat care persistă încă în anii maturității. Aceasta este realitatea zilelor noastre. Nu îți poți judeca părinții pentru ceea ce au făcut, pentru că sunt părinții tăi. Nu îi poți urâ, nu îi poți învinovăți sau denigra pentru că au contribuit la formarea ta ca om. Și încă te macină sentimentele de vină. Pentru că ai vrea să spui ceva, dar nu poți pentru simplul fapt că sunt părinții tăi și ești convins că numai prin acțiunile lor coercitive ai devenit adultul empatic, inteligent emoțional și respectuos de astăzi.

„Prea se exagerează cu noua modă de a crește copiii! Să nu care cumva să zici nu unui copil că îl traumatizezi! De la vârste fragede fac multe vrute și nevrute din prea multă libertate!”

Un alt comentariu foarte interesant care aduce în atenția noastră, a tuturor, faptul că părinții uneori exagerează cu stabilirea unor limite permisive luând ca model noile metode de educație. Nu ai voie să țipi la copil, nu ai voie să îl pedepsești, într-un fel nu ai voie să îi interzici cu desăvârșire un lucru fără a-i explica de ce.

Libertatea, într-adevăr, în ziua de astăzi este oferită pe tavă copiilor în mod gratuit. De la cele mai fragede vârste, copiii nu au limită în ceea ce privește statul pe telefon, pe tabletă sau pe alte dispozitive. Recunosc că nu sunt de acord nici cu această educație, cu această permisivitate care atrage după sine comportamente negative ale copiilor, tantrumuri atunci când nu obțin ceea ce vor și alte comportamente indezirabile în societate.

„Niciun părinte nu își lovește copilul din plăcere, din contră, îi iubim și nu vrem să-i lăsăm să râdă cineva de o purtare proastă sau de alintături copilărești”

„De ce plângi? Vrei să îți dau eu un motiv să plângi? Întoarce fundul! Vrei să mă faci de rușine? Lasă că îți arăt eu acasă!” Acestea sunt doar câteva dintre expresiile pe care copiii care trăiesc cu teama loviturilor le aud. Părinții nu doresc să se facă de rușine în societate, să considere ceilalți ca au eșuat în a le oferi o educație copiilor și din această cauză fie că doresc sau nu, se lasă duși de val și aplică bătăi copiilor lor, în speranța că vor fi „rândul lumii”.

Ideea preconcepută pe care unii părinții o au, aceea că și ei au fost crescuți cu bătăi și nu au traume, îi determină uneori să procedeze la fel cu copiii lor. Din păcate, intră într-un cerc vicios din care nu mai pot ieși și la orice greșeală a copiilor se văd nevoiți să-i corecteze în acest fel, pentru că altfel nu înțeleg.

„Îi lăsăm să ne bată copiii pe noi când vor fi mai mari, să ne comande ei pe noi?”

O întrebare foarte bună pentru că în condițiile în care generația de copii, tineri și adolescenți actuală se comportă în școli cu ceilalți elevi, cu profesorii lor și uneori chiar cu părinții acasă, nu ar fi de mirare ca, în lipsa unei educații bazată pe limitări și pedepse, tinerii să devină tirani în societate sau în familie.

Dar asta nu înseamnă că trebuie să îi bați de teamă să nu te bată ei pe tine. Ceea ce se întâmplă în școli acum, violența față de profesori, bătăile dintre elevi, fete de liceu care se bat ca în filmele de kickboxing, este rezultatul absenței limitărilor acțiunilor lor, nu al absenței aplicării bătăii. Nu avem de unde să știm câți dintre copiii care îi bat pe alții la școală sunt bătuți la rândul lor acasă.

Statisticile spun una, realitatea dură este alta. Indiferent de greșelile făcute de copil, violența fizică nu este sub nicio formă o modalitate de educație, nici măcar nu poate fi privită ca o pedeapsă, ci poate cea mai dură, umilitoare și greu de uitat corecție aplicată, întocmai ca acelea aplicate deținuților.