Ma aflam in supermarket alaturi de fetita mea, asteptandu-ne randul la coada, cand, la randul de langa noi, un copilas de aproximativ 4 ani a inceput sa tipe si sa planga si sa strige la mama lui ca este "o mama rea si urata si ca nu te mai iubesc deloc. Te urasc!".
Rechinul care ameninta mamele bune
In acel moment mi s-a oprit privirea pe cea a mamei, care, cu ochii inlacrimati, continua sa puna produsele in pungi cu miscari mecanice si cu dintii stransi. I-am zambit si i-am spus, mimand cuvintele, ca o inteleg. Pentru ca stiam ca micutul incercase cu cateva secunde mai devreme sa se urce pe banda rulanta, iar mamica lui ii spusese cu calm ca nu are voie, dar ca se poate urca in cos si o poate ajuta sa puna produsele in pungi. Si ca ii luase o jucarie noua pe care o poate desface imediat dupa ce o pun in cos. Copilul insa a insistat, a inceput sa tipe si mai tare, sa se inroseasca si sa bata cu pumnisorii in abdomenul mamei. Tot magazinul se uita la ei. Casierita noastra a inceput sa dea din cap, nemultumita. Cunosc bine calmul mamei si impasibilitatea ei, existente numai la suprafata, unde apa este limpede si cerul senin, de dragul copilului ei. Pentru ca in adancuri un rechin periculos da tarcoale in sufletul ei. Cel al indoielii, cel care ne spune, noua mamelor, ca nu sunt mame bune, ca esuam in educatia micutilor nostri, cel care ne indeamna sa tipam la ei si/sau mai rau, sa ii pedepsim cu gesturi de agresiune, doar pentru ca societatea ne judeca.
Rechinul acesta incepe sa inoate in ratiunea noastra in astfel de momente cruciale, cand putem afecta pentru totdeauna educatia sau dezvoltarea emotionala a copilului. Mamica in cauza are toata admiratia mea. Pentru ca, vazand ca al ei copil continua sa insiste pe ceea ce i-a fost interzis, chiar si cand i s-au oferit alternative, a luat jucaria cea noua si a inapoiat-o casieritei. S-a asezat la nivelul copilului, i-a luat manutele in ale ei si i-a vorbit calm, privindu-l in ochi: "Vom inapoia jucaria, pentru ca nu mai ai dreptul la ea. Daca eu as tipa in mijlocul unui magazin ca tine sau as incerca sa ma urc pe banda rulanta, paznicii m-ar da afara si nu m-ar mai lasa sa cumpar nimic. Eu am vrut sa fac un gest frumos pentru tine cu aceasta jucarie, tu ai ales sa nu asculti de sfatul meu, desi eu te-am ascultat pe tine cand mi-ai spus cat de tare si de ce iti doresti aceasta jucarie. Tu ai ales sa inapoiem aceasta jucarie." Copilul s-a oprit cateva secunde din criza de furie, si, abia atunci au inceput cu adevarat lacrimile sa ii curga, cand a inteles consecintele faptelor lui. A inceput sa isi roage mama sa ii ia inapoi jucaria, sa promita ca nu va mai face, si, din nou, sa tipe si sa se dea in spectacol, pentru a isi impresiona mama.
Mama insa nu s-a lasat impresionata. Rechinul indoielii stiam ca nu mai exista in sufletul ei, pentru ca stia si ea, la randul ei, ca procedase asa cum trebuie. Copilul continua sa tipe si sa planga, insa, de data aceasta, criza aceasta era constructiva, pentru ca era o lectie, pe care o mama, demna de toata admiratia, a stiut cum sa i-o ofere, fara sa fie constransa de prejudecata oamenilor din jurul ei. Nu stiu ce s-a mai intamplat mai departe, dar stiu, cu siguranta, ca acel copil va creste un adult bine educat, cu o moralitate puternica si cu mult bun simt.
Citeste si: Crizele de furie ale copilului: ghid pe varste
Un copil urland nu inseamna lipsa de educatie ... dimpotriva
Evident ca si eu, ca orice mama de pe lumea asta, am trecut prin astfel de crize de furie, frustrare, nervi ale fetitei mele. Putine dintre ele s-au intamplat in public, insa au fost indeajuns pentru a-mi da seama cat de tare judeca societatea, si cum iti vine sa intri in pamant cand se uita toti la tine cu ace in privire. Asa ca ofer epistola de mai jos oricui are curajul sa o citeasca pana la capat si sa tina cont de ea:
Draga societate,
Nu orice copil care urla/tipa/se vaicareste (sau orice sinonim edificator si insensibil vreti sa folosim) este needucat sau are parinti needucati. Educatia este un proces continuu, care nu se finalizeaza niciodata. Si eu, recunosc, inca mai invat lucruri, inca ma mai autoeduc. Ce pretentii sa avem de la un copil de 3, 4, 5 ani? Pentru el lumea este fascinanta, noua, epuizanta si frustranta si are multe, multe necunoscute. Este datoria parintilor sa isi educe copiii si sa le dezvaluie acestora, cu sensibilitate, empatie si intelegere necunoscutele vietii. Insa aceste necunoscute apar si in momente nepotrivite, cand parintii si copilul sunt inconjurati de voi, oameni buni. Copilul, aflat in plin proces de intelegere a limitelor si frumusetilor vietii, se va lovi de stavilare pe care, pe moment nu le va intelege. In aceste momente, el, spre deosebire de noi, adultii, nu este capabil sa isi inteleaga emotiile si sa si le gestioneze cu calm. El va "urla" si se "va vaicari", si va umple cu sunete insuportabile urechile audientei pline de prejudecati.
Am vazut chiar si alti parinti, cu copilul de mana, care se uitau cu dezgust (si nu exagerez), la parinti aflati in astfel de situatii sensibile. Am vazut tineri si batrani care adresau cuvinte de ocara parintilor respectivi, spunandu-le pe un ton superior ca nu sunt in stare sa isi stapaneasca copilul. De ce faceti asta, oameni buni? De ce aruncati in apele frumoase si linistite ale unui parinte rechinul indoielii? Criza de furie a unui copil nu face din acel parinte un parinte demn de dispret, si este dreptul acestuia sa gestioneze cum considera ca este mai bine situatia. Si nu trebuie deloc sa fie judecat pentru asta. El/Ea isi cunoaste cel mai bine copilul, iar criza lui de furie este ceva care se poate intampla oricand si oriunde, si poate fi declansata de o simpla adiere de vant. Daca copilul este obosit, ii este foame, s-a plictisit, are chiar si cel mai mic disconfort, un alt disconfort, de ordin fizic sau emotional il poate da peste cap.
Nu este vina nimanui ca aceste crize de furie se declanseaza acolo, langa tine, draga societate. Si nici nu trebuie sa dai vina pe cineva, si nici nu trebuie sa judeci si nici sa te holbezi, si nici sa dai din cap a dezaprobare. Poti sa ignori, pur si simplu, intreaga scena sau sa privesti in ochii parintilor care se straduiesc sa isi creasca frumos copilul si sa le zambesti. La va da putere sa duca pana la capat lectia pe care, cu siguranta, o ofera copilului lor. Empatizeaza, draga societate, cu parintii care vor sa ofere adulti de calitate viitorului. Nu conteaza daca le cunoasteti sau nu povestea, daca aveti coordonatele crizei de furie a copilului sau familiei respective. Daca parintii dovedesc calm si o conduita demna de lauda gestionand aceasta criza, admirati-i! Abia in cazul contrar, cand un parinte devine agresiv cu copilul lui, abia atunci avem dreptul sa intervenim, pentru ca atunci apare si rolul societatii: acela de a nu ramane impasibila la nedreptati si rautati.
Si cum criza de furie a unui copil al carui parinte ramane calm si are incredere in decizia lui nu este o rautate, ci o lectie de educatie, draga societate, trebuie sa ai numai cuvinte de lauda, nu prejudecati absurde pentru acesti parinti. De la tine vine schimbarea, prin empatie, intelegere si rabdare.
Cu drag,
Gabriela Paladi
Redactor Sef Qbebe
Urmareste-ne pe Google News
