„Copilul meu se taie și nu știu încotro s-o apuc”: Efectele stresului și suferinței la copii și adolescenți

Automutilarea, ca formă de eliberare a durerii psihice

Vrem sau nu să recunoaștem, durerea psihică doare și fizic. De fapt, sunt nenumărate studii care ne arată tot mai des că durerea emoțională/ psihică, poate cauza dureri cronice la nivelul corpului (somatizare), astfel, în cazul celor mai multe persoane, cele două tipuri de dureri fizică și psihică, ajung să coexiste. Nu e plăcut nici atunci când suntem adulți și suntem perfect conștienți de efectele pe care le resimțim în perioadele de stres puternic sau de suferință, însă încercați să vă plasați în pielea unui copil sau a unui proaspăt adolescent (care are și corpul în schimbare), aflat în plină suferință. Cât de ușor devin de gestionat astfel de stări? Fie că vorbim despre bullying, stresul provocat de la școală sau certurile din familie, la care el asistă, durerea emoțională este aceeași!

O reacție comună a modului de a face față stresului sau suferinței este automutilarea, din păcate. Cercetările actuale în neuroștiințe ne arată că există o legătură strânsă între comportamentul de automutilare și percepția durerii emoționale. Astfel, s-a dovedit că, într-adevăr, odată provocată durerea la nivel fizic, creierul secretă o cantitate ridicată de dopamină care, pentru moment, oferă o senzație de eliberare în corp; de euforie, scăzând astfel și intensitatea durerii emoționale. 

Las mai jos câteva capturi de ecran cu o parte infimă de articole științifice, din oceanul de articole disponibile în online, publicate pe site-uri de specialitate, nu reviste, pe care le puteți găsi la un simplu click distanță, pentru a vă informa CORECT pe acest subiect (aviz tuturor celor care spun: „Care cercetători, bă? Ăia a lu' pește prăjit?”:

Cele mai comune forme de automutilare și riscul dezvoltării comportamentului suicidar

Printre cele mai comune forme de automutilare se regăsesc: tăierea (cu lama, de regulă), arderea anumitor zone ale corpului cu o brichetă, cauzarea intenționată a unor vânătăi pe corp (lovit cu capul, cu mâna, cu piciorul de perete sau de un alt obiect dur) sau chiar smulgerea în exces a părului din cap.

„Dacă observ simptome de automutilare la copilul meu (urme de tăieturi/ arsuri/ lovituri inexplicabile, dar repetitive, pe brațe, picioare, abdomen și în general, în locurile ascunse de haine), ar trebui să mă îngrijorez că se gândește la suicid?”

Statisticile nu sunt tocmai favorabile în acest sens: în vreme ce, pe de-o parte putem observa că adolescenții sau copiii care practică automutilarea nu își doresc în mod expres să meargă în zona suicidului, statisticile ne arată că un astfel de comportament prelungit poate lăsa loc depresiei să se instaleze, cauzând în cele din urmă și gânduri suicidare. Practic, se formează un cerc vicios, pe care cu cât reușim să îl rupem mai rapid, în calitate de părinți, cu atât mai bine. Tocmai din acest motiv este important să percepem comportamentul de automutilare drept un strigăt clar după ajutor și nu doar „o simplă curiozitate”!

„Copilul meu nu are nicio problemă. Vede la alții și doar imită”

Am auzit frecvent această afirmație și aș dori să subliniem câteva aspecte importante: automutilarea realizată constant NU este o curiozitate. Nicio persoană care poate face față greutăților vieții într-un mod sănătos nu alege automutilarea „pentru că are o curiozitate”. 

Pe de altă parte, sunt de acord că poate fi un comportament învățat și dezvoltat în grupulețe, însă în orice formă ar apărea, la final de zi automutilarea rămâne un semnal de alarmă, fiindcă ni se lansează întrebarea: „De ce alege, totuși, să facă ceea ce fac și ceilalți?”. Poate din dorința de a fi acceptat, de a se integra etc. Luați acest comportament în serios! 

Ce-i de făcut?

Nu te feri să discuți cu el, imediat cum descoperi! Încearcă să adopți o poziție neutră, fără să îl judeci și rămâi mai mult în rolul de ascultător, decât în cel de vorbitor. Asigură-l că îi ești alături și amintește-i constant că este un copil iubit, care va avea parte de tot sprijinul necesar, pentru a depăsi perioadele dificile, care îl macină.

Ajustează-ți așteptările! Nu te aștepta ca intenția de a comunica cu copilul să fie mereu bine primită. În cele mai multe cazuri, copiii/ adolescenții ripostează prin vorbe grele și un comportament verbal destul de agresiv. Este normal. Se simt invadați. Atacați. Dacă în primă fază refuză să vorbească cu tine, oferă-i spațiu și îndreaptă-te din nou către el atunci când este ceva mai calm. Exprimă-ți îngrijorarea și încearcă să îi creezi un mediu sigur, în care să se poată descărca. 

Apelează la un specialist! Poți discuta deschis cu copilul tău despre un ajutor din exterior. S-ar putea să nu simtă că tu îl poți ajuta și nu e nimic în neregulă în asta. S-ar putea să îi fie rușine de comportamentul său în fața ta, motiv pentru care un specialist poate fi o opțiune ideală. Stabiliți la comun acord dacă ar fi de acord să vadă un psiholog și susține-l pe tot parcursul procesului terapeutic!