”Când ai un copil primești a doua șansă de a învăța despre viață. Și mai mult decât atât, îți revine șansa de a forma un om, iar responsabilitatea este cu totul alta.
Eram în Germania, prin 1993, și mă uitam la un documentar în care jucasem și eu. Și aud, de fapt, îmi „sare” în urechi o expresie care mi-a atras atenția. Am căutat mai multe detalii pe internet și mi-a plăcut foarte mult ce am găsit, doar că nu eram încă în vreo fază de căutări spirituale și am uitat de ea. Au trecut ani, 14 chiar.
După ce am pierdut-o pe Emma a reapărut nu știu cum expresia pe care o auzisem în Germania, în documentarul cu pricina. Este un citat adaptat pe care sigur îl știi și tu: „dă-mi, Doamne, puterea de a accepta ce nu pot schimba, curajul de a schimba ce pot și înțelepciunea de a face diferența între ele”
Erau niște cuvinte care nu-mi spuneau mare lucru, dar au apărut exact când trebuia, când eram amorțită de durerea de a fi pierdut copilul. Nu puteam reacționa, nu puteam lega două vorbe, nu-mi mai aminteam lucruri simple. Era o durere care mă anihila. Și tot apăreau aceste vorbe până când am început să le acord atenție, să le conștientizez. Citeam, repetam ca pe o mantră, am început să pun accent pe fiecare cuvânt, să le înțeleg sensul, iar din acel moment aș zice că aceste cuvinte mi-au fost salvarea. Așa am început să mă rog și exact asta mi s-a întâmplat: am prins puterea de a primi ce nu puteam schimba, curajul de a schimba ce-mi stătea în putere și înțelepciunea de a face diferența între ele. Atunci am început să îl caut pe Dumnezeu. Auzi foarte des aceste cuvinte: „eu nu aș fi putut trece prin asta!” Dar nu e chiar așa. Sigur că ai de ales, iar unii aleg să-și pună capăt zilelor. Și eu am fost acolo. Eu am ales să îmi pun capăt zilelor, iar dacă nu s-a întâmplat a fost pentru că Dumnezeu a avut alte planuri cu mine și prin mine.
De ce mi-am dorit să mor?
Pentru că era un cumul de emoții, nu doar pierderea Emmei. Luca este un copil foarte empatic, ceea ce e și bine, și rău, dacă nu învață să se protejeze. Iar Luca a asistat la toată succesiunea de dureri, reacții, oricât de mult aș fi încercat eu să îl țin departe de orice i-ar fi semnalat că ceva nu este în regulă. Îi zâmbeam, chiar dacă în primele zile după ce s-a dus Emma nu puteam să zâmbesc, ceea ce la mine este cel mai simplu semn de depresie cruntă.
Nu puteam zâmbi. Parcă nu exista comanda în creier. Mă forțam să îi cânt, să-l mângâi, îl strângeam în brațe cât pentru doi și asta a rămas pentru toată viața. Dar când încercam să-l strâng în brațe, mă respingea. Nu de fiecare dată, dar în majoritatea cazurilor mă împingea, lovea cu mâinile și picioarele să scape din brațele mele. Acum înțeleg ce nu știam atunci: simțea durerea mea și pentru că este foarte empatic, o prelua și nu o suporta. El fugea de durerea mea. Fugea pentru că nu o înțelegea și nu o suporta. Acum, când simte că sunt tristă, vine și mă ia în brațe, mă mângâie. Atunci însă nu făcea asta, iar eu mă gândeam așa: un copil a murit, celălalt nu mai vrea să aibă de-a face cu mine, relația cu Aurel era pe butuci, profesional nu mergea nimic. Deci, eram pe minus pe toate planurile. Lumea, ai mei nu mă înțelegeau, nu știau ce să facă să mă susțină. Nimeni nu știa cum să se poarte cu mine, mă evitau fiindcă nu știau ce să-mi spună, iar eu mă simțeam neînțeleasă. A fost nevoie de timp să înțeleg de ce făceau așa oamenii din jurul meu. Pe internet nu exista nicio informație să mă ajute. Am găsit un singur articol în limba română, tradus dintr-o publicație nordică pe un site dedicat copiilor și părinților. În rest nimic. Absolut nimic de ajutor pentru a pricepe prin ce treceam. Norocul meu a fost că știu engleză și germană și am căutat pe site-urile străine cărți care să mă ajute.
Am căutat pe internet toate detaliile, m-am documentat cum să fac să plec dincolo. Ore în șir am petrecut pe internet să aflu metodele cele mai sigure fiindcă știam că dacă dai greș poți rămâne cu sechele. Am și găsit o pagină unde erau descrise cele mai sigure metode, cu lux de amănunte. Doar că a trebuit să o închid repede pentru că a intrat Aurel, iar când am reluat căutările a doua zi nu am mai dat de ea.
Eu mă purtam ca și cum totul era ok. Iar în paralel, pe ascuns, îmi făceam planul.
Mă gândeam să înregistrez un filmuleț pentru Luca, care era mic, avea 1 an și 10 luni atunci. Mă gândeam să-mi pun în ordine actele, lucrurile mele, adică să fie totul organizat. Sunt foarte bună la organizat. Mai plângeam, mai răbufneam, dar nicio clipă nu am dat de înțeles că am de gând să fac așa ceva. Când am auzit de Mădălina Manole am înțeles imediat ce s-a întâmplat acolo și am avut dimensiunea durerii care a dus-o în punctul de a face așa ceva. Parcă erau durerea și disperarea mea. Am știut ce a simțit ea de a ajuns acolo. Nu există cuvânt care să descrie durerea care te face să nu mai vrei să trăiești. Și nimeni nu are dreptul să judece. În clipa în care nu mai ai nimic în fața ta, când nu mai ai nicio speranță ești un om mort. În timp ce-mi pregăteam plecarea, am ieșit din casă până la magazin, iar când am trecut pe lângă chioșcul de ziare, m-am văzut pe coperta unei reviste de scandal. Titlul era: „Dramă în familia Biancăi Brad!” M-am crucit, îți dai seama. Am cumpărat revista, m-am dus acasă și am citit pe nerăsuflate articolul. Îmi bătea inima nebună fiindcă nu știam ce au scris, mai ales că știam că nu dădusem nimănui niciun interviu. Mă prinseseră paparazzi în niște poze, eram abătută, îți dai seama, iar articolul avea și niște detalii reale, dar multe lucruri care nu aveau nicio legătură cu adevărul. Iar asta m-a iritat foarte tare.
Roxana Iliescu, care avea emisiune la B1Tv în vremea aceea, m-a convins să vorbesc public despre asta. Între timp am primit acele cărți despre care îți povesteam, le-am citit și am găsit acolo mărturii ale altor mame care au trecut prin experiențe similare. Citindu-le poveștile, mă recunoșteam pe mine, trăirile, gândurile, gesturile, trecerile de la o stare la alta. Iar asta m-a ajutat. Atunci s-a înfiripat ideea să vorbesc despre ce am trăit eu, pentru femeile din România.
Așa a început să se lege lucrurile, din dorința de a face ceva pentru femeile care trăiseră ce trăisem și eu.
Am acceptat să ies la televizor să vorbesc despre ce trăiam. Am apărut la B1Tv, în emisiunea Roxanei Iliescu, apoi am fost invitată la Nașul, Radu Moraru, iar după acea emisie a început nebunia. Am primit, cred, 1500 de emailuri cu întrebări și povești. Atunci am înțeles că Emma a fost un mesager. A fost cea prin care a fost posibilă această organizație, E.M.M.A.
Poate ar fi făcut altcineva o organizație similară. Nu am trufia să mă gândesc că doar eu puteam face asta. Dar adevărul este că, de când am creat eu Organizația E.M.M.A orice căutare pe internet după un cuvânt legat de piederea unui copil la naștere îți va deschide mii de pagini cu informații, sfaturi, povești. Nu mai suntem în punctul unui singur articol, o traducere dintr-un ziar străin. Această organizație nu este despre mine, este despre cei care pot primi un sfat, un ajutor sau o informație de acolo, care i-ar putea salva așa cum pe mine m-au salvat acele cărți când le-am citit.
Surse: Life.ro
Vezi galeria foto »
Surse foto: Facebook
Urmareste-ne pe Google News
