Drama Liubei, o femeie din Republica Moldova care a devenit mamă în închisoare. „11 ani am făcut puşcărie, fiind reţinută când eram gravidă. Am născut cu gardienii la uşă”

„Copilăria m-a maturizat prea devreme”

Pentru a înțelege cine este Liuba astăzi, femeia s-a întors în trecut, înainte de dosare, condamnări și ziduri de penitenciar. Totul începe într-o copilărie care, deși părea completă la suprafață, a fost marcată de lipsuri emoționale, boală și frică. Acolo s-au pus bazele unui caracter care a învățat prea devreme ce înseamnă responsabilitatea.

„Copilăria mea nu a fost una ușoară, chiar dacă din afară părea o familie completă. Aveam mamă și tată, dar tata lucra foarte mult și aproape că nu era acasă. Mama era bolnavă, avea probleme serioase de sănătate și a fost internată de foarte multe ori. Din cauza asta, eu și fratele meu am stat mult timp pe la mătuși, pe la bunici, la țară, inclusiv în timpul școlii.

Drama Iuliei, o mamă din Republica Moldova care și-a pierdut fiul din neglijența autorităților. "Mamă, nu mă lăsa. Mi-au bătut fiul în spital până la moarte. L-au ținut 12 ore în morgă și au ascuns că este mort"

Fiind fata mai mare, simțeam că trebuie să fiu responsabilă. Aveam grijă de fratele meu, îl ajutam la lecții, încercam să țin lucrurile sub control. Mama era în spital, tata muncea, iar eu simțeam că trebuie să țin locul cuiva.”

Primii ani de viață nu au fost deloc ușori și au fost marcați de traume: „Am fost martoră la certuri, la violență. Au fost momente când tata ridica mâna asupra mamei. Eu eram copil, nu puteam să fac nimic. Îl luam pe fratele meu de mână și îl duceam într-o altă cameră.

Îmi amintesc frica, neputința și sentimentul că nu pot schimba nimic. Toate lucrurile astea m-au traumatizat foarte mult. M-au făcut să înțeleg cât de importantă este dragostea într-o familie. Când dragostea lipsește, rămâne doar frica. Cred că de atunci mi s-a format dorința asta de a salva, de a ajuta, de a face bine, chiar și atunci când asta m-a dus în direcții greșite.”

„Am vrut o familie, nu bani obținuți ușor”

Anii au trecut, iar responsabilitatea a crescut odată cu vârsta. După moartea tatălui, viața Liubei a devenit și mai fragilă. A rămas cu durerea pierderii, cu un copil mic și cu o teamă constantă de viitor. În acest context, alegerile nu au mai fost făcute din liniște, ci din frică.

„După ce a murit tata, frica mea cea mai mare a fost sărăcia. Mama îmi spunea mereu că o să murim de foame dacă el nu mai este. Eu auzeam asta și mă speriam. Nu voiam ca fiul meu să trăiască lipsuri. Lucram legal, dar salariile erau foarte mici. Pentru copil primeam câteva sute de lei pe lună. Cu banii ăștia trebuia să cumpăr pampers, mâncare, haine.

Trăiam cu mama și încercam să ne descurcăm. Când l-am cunoscut pe el, nu știam cu ce se ocupă. Mi-a spus că este vorba de niște lucruri normale, că nu sunt riscuri, că totul este sub control. Aveam nevoie de bani și aveam încredere.

Eram îndrăgostită și nu vedeam pericolul. Astăzi pot spune clar: nu banii m-au atras. Nu mi-a plăcut gustul banului. Mi-a plăcut sentimentul că pot, că reușesc, că cineva are încredere în mine. Voiam doar să-mi întrețin copilul și să nu ajungem la sărăcie.”, a mărturisit ea.

Aleona, mamă a patru copii din Moldova a văzut moartea cu ochii în căsnicia cu soțul abuziv. “În a 6-a lună, soțul mi-a impus să întrerup sarcina. M-a bătut cu masa în cap până am văzut moartea”

Un copil rămas în libertate și unul purtat în pântec în detenție

Moartea tatălui a fost momentul în care viața Liubei s-a dezechilibrat complet. Rămasă fără principalul sprijin al familiei, cu o mamă bolnavă și un copil mic în brațe, tânăra a început să trăiască sub presiunea constantă a fricii de sărăcie. Salariile erau mici, ajutoarele aproape inexistente, iar responsabilitatea de mamă devenea din ce în ce mai greu de dus. În acea perioadă vulnerabilă, Liuba era dispusă să creadă pe oricine îi promitea stabilitate și siguranță.

După o relație anterioară din care a rămas însărcinată cu un băiat, al cărui tată nu știe nici astăzi că are un copil, Liuba a cunoscut un alt bărbat. Acesta i-a devenit partener de viață și, treptat, a implicat-o într-o schemă de escrocherie. Convinsă că totul este sub control și că riscurile sunt minime, Liuba a acceptat să îl ajute, fără să realizeze consecințele legale. În februarie 2014, ea a fost reținută împreună cu el, fiind acuzată de complicitate în fapte ilegale.

Reținerea a venit cu un șoc și mai mare. În momentul în care a fost încătușată, Liuba s-a simțit rău, iar medicii chemați la fața locului au constatat că este însărcinată. Avea doar câteva săptămâni de sarcină și nici nu apucase să înțeleagă ce se întâmplă cu viața ei. A dus sarcina în detenție și a născut o fetiță la vârsta de 23 de ani, sub pază, cu gardienii la ușă. A fost începutul uneia dintre cele mai grele etape din viața ei.

Drama Stelei, o femeie agresată de fostul soț care își crește singură copiii. "Soțul m-a lăsat cu un copil bolnav și trăiește cu o prietenă de familie. Socrii mă alungă din casă”

„Când mi-au pus cătușele, am simțit doar rușine”

Momentul reținerii a fost o ruptură brutală. Tot ce construise până atunci s-a prăbușit într-o singură clipă. Pentru Liuba, nu a fost doar pierderea libertății, ci și începutul unei lupte interioare care avea să dureze ani.

„Când mi-au pus cătușele, primul lucru pe care l-am simțit a fost rușinea. M-am întrebat: cât de naivă am fost? Pe cine am crezut? Cum am ajuns aici? Mi s-a făcut rău chiar atunci. A venit salvarea și acolo am aflat că sunt însărcinată. Aveam trei-patru săptămâni.

Eu simțeam deja niște simptome, dar credeam că sunt de la stres, de la șoc. Să afli că ești gravidă exact în momentul în care îți pierzi libertatea e ceva ce nu pot explica în cuvinte. Simți că se rupe totul în tine, dar apare și o forță pe care nu știai că o ai.”

„Am născut cu gardienii la ușă”

Sarcina trăită în detenție și momentul nașterii au rămas adânc întipărite în memoria Liubei. Sunt amintiri care nu se estompează niciodată și care au transformat definitiv felul în care privește viața.

„Am născut cu gardienii la ușă. E atât de greu de explic. Parcă duci un sac foarte greu tot termenul sarcinii și nici măcar în momentul nașterii nu ți se permite să-l lași jos. Nu aveam intimitate, nu aveam liniște. Eram supravegheată.

Dar aveam copilul meu. Ea era totul pentru mine. În momentul acela nu mai conta nimic altceva. Mi-am promis că indiferent cât voi sta închisă, copiii mei vor ști că mama lor nu i-a abandonat și a luptat pentru ei.”

„Pușcăria m-a rupt, dar nu m-a distrus”

Anii de detenție au fost plini de pierderi, trădări și suferință. Dar, în același timp, au fost ani de introspecție și reconstrucție dureroasă. Liuba a fost nevoită să se refacă pe bucăți.

„Când am aflat că el s-a însurat cu altă femeie, m-am simțit trădată foarte tare. M-a durut atât de mult, încât am cerut să fiu izolată. Aveam nevoie de singurătate, de liniște.

Un an și jumătate am stat izolată. Acolo am plâns, am analizat, m-am rupt și m-am refăcut. Acolo am învățat să trăiesc nu pentru alții, ci pentru copiii mei. Pușcăria m-a rupt pe dinăuntru, dar nu m-a distrus. Am ieșit mai puternică, mai conștientă și cu o singură prioritate clară: copiii mei.”

„L-am prins pe soţ în pat cu alta, la noi în casă". Veronica, mamă a trei fetițe a aflat că soțul duce o viață paralelă, de mai bine de 2 ani

După naștere, fetița nu a rămas alături de mamă în penitenciar. La scurt timp, copilul a fost scos din sistemul de detenție și a ajuns în grija familiei, fiind crescută în afara zidurilor închisorii. Pentru Liuba, despărțirea a fost una dintre cele mai dureroase rupturi, pentru că maternitatea ei a fost trăită mai mult în lipsă decât în prezență.

În toți anii de detenție, legătura cu copilul a fost fragilă, limitată de reguli, distanță și timp pierdut. Liuba știa că fiica ei crește fără ea, că face primii pași, spune primele cuvinte și își formează lumea fără prezența mamei. Această absență a devenit una dintre cele mai mari poveri ale detenției, dar și motivul principal pentru care a rezistat. Gândul că, într-o zi, va putea fi din nou lângă copilul ei a fost forța care a ținut-o în picioare până la eliberare.

Astăzi, Liuba nu cere milă și nu caută justificări. Spune doar adevărul ei, așa cum a fost trăit. O poveste grea, dar necesară, despre cât de ușor se poate prăbuși viața unui om și cât de greu, dar posibil, este să te ridici atunci când ai pentru cine să lupți.