Legătura tată-fiică dincolo de moarte: Povestea cutremurătoare a faimosului castel al Iuliei Hașdeu din Câmpina

A absolvit școala primară la 8 ani, iar la 11 ani clasele gimnaziale, cu premiul întâi, la „Sfântul Sava”. A studiat în paralel muzica (pian şi canto) la Conservator şi desenul şi pictură cu C. I. Stăncescu.

„La doi ani și jumătate cunoștea literele și silabisea poezii, la patru ani scria primele cuvinte pe o carte în limba germană, un an mai târziu compunea primele poezii, la șase ani parcurgea programele școlare ale cursului primar (abecedar, aritmetică, istorie, geografie), la opt ani trecea elogios examenele cumulate pentru patru clase, însușindu-și, totodată, limbile franceză, engleză și germană, la 11 ani absolvea clasele gimnaziale de la Sf. Sava, cu premiul I, apoi întră la Conservator (avea o superbă voce mezzo-soprană dramatică)”, scrie autorul Tudor Nedelcea, potrivit editiadedimineata.ro.

Îndemnată de tatăl sau, în septembrie 1881 Iulia Hașdeu devine prima studentă româncă la Sorbona, Franța. Avea doar 12 ani când și-a părăsit locul natal, stabilindu-se la Paris împreună cu mama sa.

„Să le dovedești [colegelor] că româncele, prin inteligența și silința lor, sunt superioare francezelor. Sunt sigur că vei fi singura româncă în acel liceu și cu atât mai sacră este datoria de a susține bine numele națiunii noastre”, i-ar fi cerut tatăl său atunci, potrivit aceleiași surse.

În paralel, Iulia Hașdeu lua lecţii de pictură şi de canto, dar şi de latină sau greacă. Câțiva ani mai târziu, a început pregătirea pentru teza de doctorat, pe tema „Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea”. Apoi, la Sorbona, a ținut două conferinţe, cu temele „Logica ipotezei” şi „A doua carte a lui Herodot”, dând dovadă de un talent oratoric ieșit din comun.

Din păcate, la începutul anului 1888, când avea doar 18 ani, Iulia Hașdeu (sau Lilicuța, așa cum o alinta tatăl sau) a început să se confrunte cu primele semne ale unei boli necuratoare - tuberculoza. Când tatăl său a aflat despre starea ei de sănătate, i-a trimis scrisori prin care îi cerea cumpătare în tot ce face:

„Nu vreau însă nici într-un caz că Lilicuța să se scoale pe la 3 ore de dimineața, să-și strice ochii și sănătatea, de cari are atâta trebuință în viitor. Abuzul de studiu e tot așa de rău, și chiar mai periculos, decât orice abuz”, i-a scris Bogdan Petriceicu Hașdeu, într-una dintre epistole. Însă Lilicuța nu s-a lăsat. A studiat din greu, citit, scris, zi și noapte. Tatăl său a continuat să îi scrie:

„Abuzul în bine că și abuzul în rău, apoi în studiu o muncă exagerată nu lasă timp cugetării proprie a circulă îndeajuns și, prin urmare, e vătămătoare chiar pentru inteligență. Iată de ce vă zic încă: festina lente!” sau „Eu înțeleg focul Lilicuței de a face licența mai curând, dar, odată cu capul, nu în dauna sănătățîi. Sănătatea pe prima linie, studiul pe a doua, și e foarte logic, căci omul poate fi sănătos fără studiu, dar nu poate studia fără sănătate! O diplomă mai mult sau mai puțin nu înseamnă nimic. Eu n-am nici o diplomă”, spunea istoricul.

Boala avansează cu repeziciune, astfel că Iulia Hașdeu este nevoită să întrerupă studiile în aprilie 1888. A mers împreună cu mama sa în Elveția, în speranța unei cure miraculoase, însă din păcate, sănătatea fetei era tot mai firavă. S-a întors, la scurt timp, în România, unde părinții săi au căutat locuri pentru refacere. Iulia, însă, nu s-a mai vindecat, iar în 29 septembrie 1888, a murit în casa familiei din București.

„Eu nu urăsc viaţa, de moarte nu mi-e teamă, Că ea este lumină puternică şi caldă, Chiar muribundul - care în pacea ei îl cheamă - Sub pleoape obosite privelişți noi îşi scaldă. Dar sufletul se-avântă-n necunoscută lume Şi-n alte corpuri trece, când poate şti să ierte; Aşa din cupa sacră cu toţîi bem, anume, Şi niciodată, nimeni, nu poate s-o deşarte”, scria Iulia Hașdeu în poezia „Moarte”.

De altfel, după moartea fiicei sale, Bogdan Petriceicu Hașdeu a descoperit cugetări, poezii, schiţe de dramă şi comedii, precum și materiale ale tezei de doctorat, inclusiv notițe scrise de Iulia pe patul în care a zăcut luni bune. Hașdeu nu s-a resemnat niciodată după moartea Lilicuței sale. Și-a plâns fiica luni în șir și a așteptat un semn de la ea, semn care ar fi apărut 6 luni mai târziu, în martie 1890.

„Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarnă plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seară umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masă mea de lucru. De-nainte-mi, că totdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără că s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai că şi când ar fi fost băgat într-însă un aparat telegrafic. Deodată, mână mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţîi deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi ceții acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t'aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hașdeu» - (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns). Era scris şi iscălit cu slovă fiicei mele“, scria Haşdeu în cartea „Sic Cogito“, potrivit adevarulesubochiitai.blogspot.com.

După acest moment, Bogdan Petriceicu Hașdeu s-a refugiat în spiritism și a construit un templu în amintirea fiicei sale la cimitirul Bellu, acolo unde o înmormântase.

În 1893 a luat decizia de a ridică pentru fiica sa un castel - Castelul de la Câmpina, după planurile pe care Iulia i le-ar fi transmis tatălui de pe lumea cealaltă.

În incinta castelului, Hașdeu ar fi amenajat și o camera specială de spiritism, unde a încercat ani în șir să ia legătura cu fiica lui iubită. Camera, perfect întunecată, avea o gaură într-un perete prin care scriitorul credea că avea acces spiritul Iuliei. Ba chiar a încercat să surprindă câteva fotografii cu spiritul fetei, dar nu a reușit. Mulți au crezut că scriitorul şi-a pierdut minţile de durere şi că toate poveştile despre spiritul fetei sunt doar niște închipuiri.

De-a lungul anilor, în jurul Castelului „Iulia Hașdeu” din Câmpina s-au creat nenumarată legende. Se spune că în unele nopți, Iulia Hașdeu poate fi auzită cântând la pian, în aplauzele tatălui său. Localnicii spuneau că o dată ar fi văzut spiritul Iuliei pe terasă, cu un buchet de margarete în brațe. A doua zi, gradniarul ar fi găsit flori de margarete în curte, deși nu era sezonul acestor flori.

 „Noaptea, dincolo de porţile ferecate ale Castelului, se aude Iulia cântând la pian. Se mai aud strigătele şi aplauzele bătrânului Hașdeu, care la moartea Iuliei avea doar 50 de ani. Uneori, pianul cânta şi ziua”, spunea Teodor Olimpiu Albini, un ziarist ardelean, care fascinat de personalitatea Iuliei Hașdeu a mers la Castelul din Câmpina.  „Nimeni nu calcă prin faţa castelului. Oamenii trec pe partea cealaltă a străzii şi se închină, speriaţi că de dracul. Cei aflaţi prin vecinătate au cerut Primăriei că Hașdeu să fie forţat să se mute şi casa stafiilor să fie dărâmată. Ne-am suit în copac şi am stat ascunşi toată noaptea. N-am văzut când a intrat stafia în clădire, dar la cântatul cocoşilor, domnişoara Iulia a ieşit pe terasa din stânga. Era îmbrăcată în rochie albă, avea flori de margarete în braţe şi părul prins în coc cu o stea. A două zi dimineaţă, câteva fire de margarete au fost găsite de măturătorul de stradă lângă gardul castelului. Era în septembrie, margaretele dispăruseră demult”, scria acesta.

În iulie 1902, Bogdan Petriceicu Hașdeu își pierde soția, iar cinci ani mai târziu, în august 1907, acesta se stinge, la rândul său, din viață la Câmpina, chiar în castelul dedicat iubitei lui fiice.