„Mama, de ce surioara mea a plecat la Doamne-Doamne?” Întrebarea fiicei sale a făcut-o pe Ina să retrăiască cea mai grea pierdere
La doar 28 de ani, Ina a trecut printr-un adevărat coșmar. Femeia era însărcinată cu al doilea copil, iar fetița ei cea mare număra cu bucurie zilele până când își va cunoaște sora. O problemă medicală a umbrit însă această fericire, lăsând în urmă o întrebare sfâșietoare și o pierdere uriașă pe care mamă și fiică învață acum să o poarte împreună.
Ina Rebezniuc, în vârstă de 29 de ani la momentul realizării materialului, și-a spus povestea într-un monolog publicat pe canalul de YouTube GALBEN, moderat de Dorin Galben. Ina a găsit curajul să vorbească deschis despre sarcina mult dorită și despre calvarul internărilor repetate.
Cel mai dureros moment a fost acela în care a fost nevoită să semneze pentru întreruperea sarcinii. Totuși, nimic nu a durut mai tare decât întrebarea fiicei sale, care a readus la viață toată suferința acelei pierderi.
„Fetița noastră a fost extrem de bucuroasă, entuziasmată”
Vestea unei noi sarcini a adus o fericire imensă în familia Inei, mai ales că ea și soțul ei își doreau enorm încă un copil. Cea mai entuziasmată a fost micuța Elizabeth, fetița lor cea mare. Ea începuse deja să își imagineze viața alături de bebeluș și le povestea tuturor, cu ochii mari de bucurie, despre viitorul ei frățior sau surioară.
„Am aflat că sunt însărcinată. Oarecum ne așteptam pentru că ne doream un bebeluș și am fost foarte bucuroși. Fetița noastră a fost extrem de bucuroasă, entuziasmată. Spunea la toată lumea că va avea un frățior sau o surioară.”
„În fiecare dimineață când se trezea, când mânca ceva, venea la burtă și îi spunea: «Vezi că-ți transmit ceva gustos». Deci era foarte încântată. Când împlineam săptămâna, desena câte un tort cu numărul săptămânii. Era încântată.”
„Bebelușul mamei, stai liniștit”
Coșmarul a început în săptămâna 14 de sarcină, când Ina a fost internată de urgență cu dureri cumplite, tensiune mare și un nivel critic de sodiu. Transferată rapid la Terapie Intensivă, medicii nu reușeau să găsească o explicație pentru starea ei gravă.
Speriați că sarcina îi punea viața în pericol, doctorii i-au propus imediat întreruperea ei, însă Ina a refuzat din prima clipă, luptând pentru copilul său.
„Țin minte că doctorii tot veneau și mă consultau și, în cele din urmă, mi-au propus să întrerupem sarcina pentru că se gândeau că ar putea fi cauza durerilor sarcina. Eu am refuzat categoric. Țin minte și acum că am pus mâna pe burtă și am zis: «Bebelușul mamei, stai liniștit». Și: «Le spun și doctorii ăștia că o să mergem acasă, o să ne facem bine».”
„Starea mea pe zi ce trecea se agrava mai mult. Aveam aceleași dureri ca înainte, ca contracțiile din timpul nașterii. Tensiunea era foarte mare, bătăile inimii la fel. Dar oarecum aveam o speranță că o să fie bine.”
„Am semnat pentru întreruperea sarcinii”
Starea Inei s-a înrăutățit dramatic, iar tânăra mamă a început să aibă episoade de delir și halucinații. Ajunsese atât de slăbită și de confuză din cauza bolii, încât nu mai putea înțelege nimic din explicațiile medicilor. În acest moment critic, ea a fost pusă din nou în fața deciziei pe care o refuzase inițial.
„A doua zi dimineață m-am trezit. Nu prea mai eram foarte conștientă. Tot vedeam totul prin ceață, dar parcă mă vedeam în grădiniță la fetița mea, pe un pat, și într-o parte era mama, în altă parte soțul și în fața mea era un doctor cu o foaie în mână. Tot vorbea mult, dar nu reușeam să înțeleg ce spune.”
„La un moment dat am întors privirea spre mama. Ea mi-a spus: «Semnează pentru că nu ai încotro. Te așteaptă Elizabeth acasă, fetița mea». Și eu eram așa obosită că toți vorbeau întruna și am semnat. Am semnat pentru întreruperea sarcinii.”
Cum mi-am găsit puterea și optimismul după ce am pierdut sarcina
„I-am spus că bebelușul nu mai este, că s-a dus la Doamne-Doamne”
Ina era însărcinată în luna a cincea când sarcina a fost întreruptă. Diagnosticul a venit abia mai târziu: porfirie hepatică acută, o boală genetică rară. După ce tratamentul a dat roade și s-a întors acasă, la Suceava, Ina și-a reîntâlnit fetița, care încă nu bănuia că bebelușul mult dorit nu mai este în pântec.
„Am vrut să o văd pe fetița mea și ea a venit să mă vadă toată bucuroasă. A intrat și direct s-a dus la burtă și i-a zis: «Bună, ce faci?» Și eu atunci țin minte că nu reușeam să vorbesc, dar i-am spus că bebelușul nu mai este, că s-a dus la Doamne-Doamne. Sarcina ar fi putut fi păstrată dacă se știa din timp de boala asta.”
„Chiar dacă făceam o criză în timpul sarcinii, puteam să merg să-mi administrez tratamentul care nu afecta sarcina. După câteva zile de internare în Suceava, eu am început să mă simt din ce în ce mai bine. Totuși, aveam tetrapareză rapid progresivă, adică nu mă puteam mișca. După șapte zile am fost externată și, când credeam că totul s-a sfârșit, de fapt nu se sfârșise nimic.”
„De ce surioara mea a plecat la Doamne-Doamne?”
Suferința nu a fost trăită doar de Ina. Elizabeth a înțeles că bebelușul nu mai este, însă o perioadă a refuzat să spună ce simte. Mama ei a observat că micuța era tensionată și abătută, deși spunea mereu că este bine. Într-o zi, Ina a insistat să afle adevărul, iar întrebarea fiicei sale a readus la suprafață toată durerea acelei pierderi.
„Când eram încă la pat, nu reușeam să merg, tot o vedeam pe fetița mea că era destul de tensionată. Dar nu întreba nimic. Și într-o zi am zis să vină lângă mine și am întrebat-o ce are, că o văd că nu stă bine. Ea tot îmi răspundea așa rece: «Nimic, totul bine».”
„Și am luat-o și i-am zis: «Spune-mi, Elizabeth, că văd că ceva nu este în regulă». Și ea atunci a început să plângă isteric și plângând mi-a spus: «De ce surioara mea a plecat la Doamne-Doamne?» Pentru că trebuia să fie fetiță. Și am încercat să-i explic, i-am spus în limita înțelesului ei ce s-a întâmplat.”
„Doamne, de ce mi s-a întâmplat mie asta?”
După externare, Ina nu putea să meargă singură și a început un proces lung de recuperare. Abia când starea ei fizică s-a îmbunătățit, a reușit să înțeleagă cu adevărat tot ce se întâmplase. A realizat prin ce trecuse: boala grea, lunile de recuperare și pierderea copilului pe care întreaga familie îl așteptase cu atâta dragoste.
„Țin minte că atunci când m-am făcut un pic mai bine, mă scoteau afară pe un scaun dimineața și mă uitam la cer și spuneam: «Doamne, de ce? De ce mi s-a întâmplat mie asta?» De la tot bine, duceam o viață fericită. Brusc, într-o zi s-a schimbat tot. Dar cu timpul am realizat că și asta a fost o lecție și m-a făcut mai puternică, mai înțeleaptă.”
„Am început să apreciez. Eu chiar și în momentul de față, de fiecare dată când îmi fac duș, de fiecare dată eu zic: «Doamne, mulțumesc că pot să-mi fac duș singură». Pentru mine asta a fost și o traumă. Noi avem foarte multe așa pe tavă și nu le apreciem, le apreciem doar când începem să le pierdem.”
La aproape doi ani de la acea cumpănă, Ina vorbește deschis despre pierderea suferită și despre cât de greu a fost pentru întreaga familie. Întrebarea micuței Elizabeth a rămas cel mai sensibil moment al acelei perioade dureroase. Astăzi, la aproape 30 de ani, Ina își dorește să înceapă o etapă nouă, să se dezvolte și, dacă va fi posibil, să rămână din nou însărcinată, privind cu speranță spre viitor.
Surse foto: youtube.com
Surse articol: youtube.com
Urmareste-ne pe Google News
