„Soțul m-a lăsat după ce a aflat că sunt gravidă. Are altă familie și nu vine să-și vadă copilul. Nu pot să muncesc, nu pot să-mi întrețin copilul pentru că am epilepsie"

Astăzi, Maria vorbește deschis despre epilepsie, despre discriminare, despre depresia prin care a trecut după naștere și despre lupta de a-și crește copilul într-o societate care încă privește oamenii bolnavi cu prejudecată. Povestea ei este una despre suferință, abandon și neputință, dar și despre curajul de a merge mai departe atunci când viața pare că îți ia totul.

Diagnosticul care i-a schimbat întreaga viață

Maria spune că tragedia vieții sale a început atunci când avea doar cinci luni. Tatăl ei consuma alcool și violența era prezentă aproape zilnic în casă. Într-una dintre certurile dintre părinți, bărbatul ar fi încercat să îl lovească pe fratele mai mare al Mariei, însă pumnul a ajuns direct în capul fetiței.

Drama Iuliei, o mamă din Republica Moldova care și-a pierdut fiul din neglijența autorităților. "Mamă, nu mă lăsa. Mi-au bătut fiul în spital până la moarte. L-au ținut 12 ore în morgă și au ascuns că este mort"

„Tata consuma alcool pe perioada respectivă și violența în familie era la ordinea zilei. Fratele meu mai mare m-a luat în brațe ca să o apere pe mama, iar tata a vrut să îl pălească pe el și m-a lovit pe mine cu un pumn în cap. Aveam doar cinci luni și de acolo au început toate problemele”, povestește femeia.

„Medicii i-au spus mamei că nu am șanse la viață și că o să mor în câteva zile. Au trimis-o acasă cu mine și i-au spus să se pregătească pentru ce e mai rău. Mama însă nu a cedat niciodată și a luptat pentru mine cu toate puterile ei”, mai mărturisește Maria.

„Nu am avut niciodată un tată adevărat”

Copilăria Mariei a fost marcată de frică și lipsuri. Mama ei era bătută și alungată din casă, iar copiii dormeau uneori prin grajduri sau în frig, doar ca să scape de scandalurile provocate de tatăl agresiv.

„Frații mei își amintesc foarte bine cum mama era bătută și alungată din casă. Dormeau pe la capre, în frig, înveliți cu niște pături vechi. Mama mă ținea pe mine în mijloc ca să nu îngheț. Pentru asta le sunt recunoscătoare toată viața”, spune femeia cu lacrimi în ochi.

„Eu și acum îl condamn pe tatăl meu. Pentru mine nu a fost un om. Nu am avut niciodată un tată care să mă iubească sau să mă protejeze. Nu m-a trezit niciodată cu un pupic, nu a stat cu mine la povești, nu mi-a explicat cum este viața”, mai spune Maria.

Epilepsia a făcut-o să fie respinsă și discriminată

Din cauza bolii, Maria nu a fost primită la grădiniță, iar mai târziu a fost nevoită să studieze în școli speciale. De multe ori s-a simțit marginalizată și privită diferit de ceilalți copii.

„Nu am fost primită la grădiniță din cauza epilepsiei. Spuneau că dacă fac o criză și îi sperii pe ceilalți copii? Mama a încercat, dar nimeni nu voia să își asume răspunderea pentru mine”, povestește ea.

„Ascundeam mereu că am epilepsie. Când spuneam unui băiat că sufăr de boala asta, dispărea fără nicio explicație. Mi-a fost mereu frică să nu rămân singură și să nu îmi găsesc niciodată pe cineva care să mă accepte”, mai mărturisește femeia.

„Nu pot să muncesc normal și nu pot să-mi întrețin copilul”

Maria spune că epilepsia i-a afectat nu doar copilăria și relațiile, ci și posibilitatea de a avea un loc de muncă stabil. Obosește foarte repede și nu poate lucra la capacitate normală.

„Din cauza epilepsiei nu mă pot angaja normal în câmpul muncii. Creierul meu obosește foarte repede și am capacitatea de muncă doar 40%. Asta mă doare cel mai tare, că nu pot să îmi întrețin copilul așa cum mi-aș dori”, spune femeia.

„Mi-au rămas multe probleme. Nu îmi pot ține echilibrul, nu pot purta tocuri, mă doare corpul după crize și trebuie să fiu atentă permanent la stres și emoții. Chiar și acum trăiesc cu frica faptului că pot face o criză în orice moment”, mai spune ea.

Aleona, mamă a patru copii din Moldova a văzut moartea cu ochii în căsnicia cu soțul abuziv. “În a 6-a lună, soțul mi-a impus să întrerup sarcina. M-a bătut cu masa în cap până am văzut moartea”

Bărbatul pe care îl iubea a abandonat-o când a aflat că este însărcinată

Maria l-a cunoscut pe tatăl copilului pe internet. Era foarte tânără și s-a îndrăgostit repede, crezând că și-a găsit omul alături de care își va întemeia o familie.

„Aveam 18 ani când l-am cunoscut. Vorbeam pe internet și ne întâlneam des. Eu l-am iubit sincer și copilul acesta a fost făcut din dragoste. Când am aflat că sunt însărcinată, am mers să îi spunem că o să fie tată”, povestește ea.

„El mi-a spus atunci: «Dar ce? Eu știu cu cine ai umblat tu?» M-a durut enorm pentru că știa foarte bine că nu avusesem pe nimeni după el. După aceea a mai venit pe la mine, dar nu a stat niciodată cu adevărat lângă mine”, mai spune Maria.

A fost la un pas să facă avort

Familia Mariei trecea printr-o perioadă extrem de grea în momentul în care ea a rămas însărcinată. Mama ei avea grijă de bunica bolnavă, iar fratele ei avea probleme cu alcoolul. Din disperare, s-au gândit inclusiv la întreruperea sarcinii.

„Au fost momente când am fost nevoită să mă gândesc la avort. Mama era disperată. Avea foarte multe probleme și îi era teamă că nu o să putem crește copilul. Când am ajuns la doctor, eram deja însărcinată în 16-17 săptămâni”, povestește femeia.

„Un medic ne-a spus că risc să îmi pierd viața dacă fac avort și atunci mama a renunțat la idee. Fratele meu a fost cel care a spus că nu trebuie să omor copilul și că o să mă ajute. După ce s-a născut fetița mea, el s-a lăsat de băut”, mai spune Maria.

Daniela, mama a doi copii a trăit un adevărat coșmar alături de bărbatul iubit. „Soțul și-a adus amanta în casă după ce am plecat de la el cu 2 copii, pentru că mă bătea”

„Un an nu mi-am acceptat copilul”

După naștere, Maria a trecut printr-o depresie severă. Spune că nu simțea nimic pentru propriul copil și că trăia ca într-o ceață continuă.

„Timp de aproape un an nu mi-am acceptat copilul. Eram indiferentă. Plângea și eu nu reacționam. În public păream mama perfectă, dar când eram singură cu ea nu simțeam nimic”, mărturisește femeia.

„Instinctul matern s-a trezit abia când fetița avea aproape doi ani. Atunci am înțeles că ea este tot ce am mai scump pe lumea asta și că fără ea nu pot trăi. Acum ea este comoara mea și motivul pentru care merg înainte”, spune Maria.

Astăzi, Maria încearcă să își reconstruiască viața. Are alături un partener care o înțelege și spune că, deși nu are viața perfectă la care a visat, se consideră o femeie fericită. Continuă să scrie poezii, să cânte și să vorbească deschis despre epilepsie, în speranța că oamenii vor înțelege că această boală nu definește valoarea unui om. Pentru ea, cea mai mare victorie rămâne faptul că și-a găsit puterea să lupte pentru copilul ei și să nu mai lase durerea să îi conducă viața.