Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Agonia de a alege să închei viața copilului meu din pântece

Mă uit la numele meu, scris cu majuscule, clar și răspicat. Mă gândesc să cer să fie scris cu niște litere mai mici și mai tremurate. ”Feticid”, spune medicul. Nu mă pot opri să nu mă gândesc că cineva poate face să dispară acest formular de consimțământ. Doar o altă zi de luni ...

Stau lungită în pat, mă uit pentru ultima oară la bebelușul meu nenăscut la ecografie, apoi văd cum un ac lung intră în imagine, simt o lovitură puternică și apoi ... nimic. Doar mâna medicului meu care o strânge pe a mea. 

Acum cinci zile fiul meu de 3 ani îmi punea zmeură pe burta mea umflată, îi spune surorii lui că o iubește și îi făcea un pat în camera lui. Mă plângeam de dureri de șolduri și mă văitam la soțul meu că toată lumea îmi spunea că sunt gata să nasc. Ne uitam la televizor și îi luam mâna să i-o pun pe burtă să simtă mișcările copilului. Apoi am ajuns la ecografia de 20 de săptămâni, așteptând nimic altceva decât vestea despre sexul bebelușului. Când medicul mi-a spus că este o problemă, am simțit cum fața începe să mă înțepe, am auzit cum inima îmi bate cu putere în urechi și am avut senzația că până în acel moment nimic nu mi se întâmplase în viață. 

Mi s-a spus că este o ecografie cu anomalii. Și că urmează să verifice dacă bebelușul se dezvoltă cum trebuie, dar că șansele sunt foarte mici. Când șansele sunt de una la mie, această ecografie de 20 de săptămâni este folosită mai ales pentru a afla sexul bebelușului. Însă, din păcate, 40 de mii de familii din Marea Britanie primesc anual vestea la acest moment din sarcină că bebelușul lor nenăscut are anomalii genetice. Aceasta se întîmplă când ei deja s-au gândit la nume, când bebelușul deja lovește cu putere în burtică. 

Ni s-a spus că bebelușul nostru are hernie congenitală diafragmatică, adică diafragma nu s-a dezvoltat complet, ducând la dispersarea organelor în piept. Plămânii nu i s-ar fi dezvoltat normal și dacă ar fi supraviețuit până la naștere, ar fi trăit numai câteva zile. Am făcut tot ce am putut să nu sufere. Cele două zile dintre ecografie și întâlnirea cu consultantul nostru au fost pline de cercetări pe internet. Am făcut liste întregi de înrebări despre proceduri care s-ar putea efectua in utero, am căutat intervenții miraculoase. Am găsit multe familii care s-au confruntat cu situația noastră, care au ales să nu încheie sarcina. Niciuna nu a avut un final fericit. Încercam să ignor mișcările bebelușului și sărutările fratelui său pe burtă seara. Cu întrebări adunate, sperând, am pășit în cabinetul medical. Și ne-am dat seama că practic aveam doua opțiuni, iar ambele ar fi avut același dezondământ: să întrerupem sarcina acum sau să o ducem până la capăt. Orice am fi ales, bebe nu ar fi supraviețuit. 

Există un vid dureros în discuțiile despre terminarea unei sarcini cu anomalii fetale care este alimentat de rușine și teamă. Pentru că este mai ușor să spui că ai luptat pentru viața aceea și ai adus-o pe lume chiar ți în aceste condiții. Să decizi să termini o sarcină pentru că bebelușul este extrem de bolnav este mult mai complicat. Mă întrebam dacă nu voi fi numită criminală. Mă întrebam ce le voi spune oamenilor. Mă întrebam dacă voi regreta. Dar, într-un final, nimic nu mai conta. ce conta era ca era copilul meu și că am făcut tot ce se putea ca să nu sufere. Pronosticul era atât de sever, încât am știu că am luat cea mai bună decizie.

Soțul meu a fost de acord cu mine. Nu puteam continua sarcina. Durerea acestei decizii a fost atât de mare încât o simțeam în jurul nostru ca pe o prezență fizică. Dar exista și o ușurare că eram de acord. Apoi am trecut direct la logistic. Urma să mi se inducă nașterea. Bebelușul s-ar fi putut naște în viață, de aceea puteam alege să îi încheiem viața în uter, o injecție în inimă care s-o oprească din a bate. Am așteptat și a treia opțiune, care nu a mai venit niciodată. Pentru că nu era. Era vineri. Luni era programată intervenția. 

În acel weekend mergem cu un bebe în burtă, știind că peste trei zile va fi mort. Pe măsură ce îi cântam fiului meu să adoarmă, lovea din ce în ce mai tare, parcă să îmi aducă aminte de existența ei. Vorbeam cu ea. Îi spuneam că o iubesc. Nu i-am spus soțului meu decât după naștere, așa că el continua să îi vorbească în timp ce eu mă pierdeam undeva departe. Nu puteam să scap de trupul meu, de durere, de vină. În acele două zile am încercat să ne menținem ocupați. Am fost întrebată de cineva când nasc, și am răspuns tăios: ”Miercuri, dar bebelușul e mort, așa că nu voi avea nevoie de o cameră a bebelușului

Începusem să mă gândesc la naștere. Apropiații mei îmi spuneau că va fi o experiență care mă va schimba pentru totdeauna. Că voi fi altă persoană după. Începusem să mă panichez. Cine voi fi, atunci? Nu numai că îmi pierdeam copilul, dar mă pierdeam și pe mine. Când se va întâmpla? Și ce va rămâne din mine? Oare mă voi mai juca vreodată cu fiul meu? Îl voi mai gâdila pe burtică? Voi mai dansa vreodată pe muzica lui Taylor Swift?

Inducerea nașterii a fost un proces lent. Am stat mult timp în parc pe ploaie. Soțul meu mi-a cules un fir de lavandă și era ca și cum priveam așa ceva pentru prima oară. Am început să simt contracții în spital la 12 noaptea în maternitate. Auzeam țipete de femei urmate apoi de plânsete de bebeluși. Moașa m-a avertizat că multe mame care au trecut prin ce trec eu așteaptă ca bebelușul să plângă și sunt șocate când nu se întâmpla asta. De parcă uită ...Eram îngrozită. Nu știam cum o voi privi, cum o voi ține. Știind că am ales asta pentru ea. Groaza era parte din travaliu. Dar când o prietenă mi-a trimis un mesaj plin de speranță am izbucnit în plâns și am simțit cea mai intensă contracție. Soțul meu a chemat moașa, care a apăsat un buton și tot salonul s-a umplut de oameni. Mă întrebam de ce sunt așa de mulți. Bebelușul meu era mort, deci nu era nicio grabă. 

Am simțit o senzașie de rupere și ea a ieșit din mine, în timp ce eu m-am prăbușit pe pat, cu ochii strânși, în lacrimi, în timp ce camera era plinp de liniște. Apoi soțul meu a spus ceva despre cât este de frumoasă. M-am întors și camera era plină de femei cu cei mai blânzi ochi pe care îi văzusem. Tristețea lor s-a transformat în îngrijorare când nu au putut să scoată placenta. Am fost dusă în sala de operații unde cânta Magic FM pe fundal și eram convinsă că voi muri, pentru că tremuram tare. După epidurală mâinile medicului au scos din mine ultimele semne ale copilului meu. Apoi m-au dus la salon și mp uitam la tavan. Atunci am început să plâng. 

Au trecut câteva ore până ce am început să îmi simt iar picioarele. Am vrut să aștept să mi le simt ca să îmi cunosc bebelușul. Nu știu de ce. Probabil credeam că voi fugi cu ea. Moașa m-a întrebat dacă sunt gata și mi-a pus-o în brațe. Am început să plâng cu hohote pentru că nu scotea niciun sunet. Apoi am început să o privesc mai bine, la buzele ei roz, la sprâncenele arcuite, la degețele ei, la unghiuțe - o replică micuță a tatălui ei. Era frumoasă. Tristețea mea a fost înlocuită temporară cu uimire. În acele momente cât am ținut-o o viață întreagă de genunchi zdreliți, de nas cu mucișori, de trantrumuri și mofturi la mâncare mi-a trecut prin gânduri. Eram mama ei, era fiica mea, mi-am făcut datoria - am protejat-o cum am știut mai bine. Am ținut-o în siguranță. În acel moment m-am simțit mai mamă ca oricând. 

prim plan cu mana unei mame tinand de mana unui bebelus

Din fericire, este rar pentru femei să piardă o sarcină într-un stadiu avansat al sarcinii. Dar atunci când se întâmplă chiar și cele mai nesemnificative lucruri devin dificile. Este o pierdere vizibilă. Când lumea te întreabă unde e bebelușul, când ai născut, devine tăios totul, ca un câmp minat. E greu, însă mamale care trec prin așa ceva trebuie să știe că nu este vina lor, că nu trebuie să se simtă judecate și rușinate. 

Laura Doward, holding her daughter, born after the heartbreaking experience of losing a baby at late-stage termination.Am rămas gravidă din nou repede și pe neașteptate. Ecografia de 12 săptămâni s-a petrecut când fiica mea ar fi trebuit să se nască. După luni intense, fiica noastră s-a npscut sănătoasă, puternică, într-o zi când un curcubeu dublu a apărut deasupra Londrei. A fost adusă pe lume de aceleași moașe care ne-au ajutat la întreruperea de sarcină și ne-am ținut în brațe și am plâns. În final, au avut dreptate: nu mai sunt persoana care eram. A fost ceva care mi-a schimbat viața. Au fost moment când simțeam că sunt pe fundul oceanului, înotând printre creaturi întunecate în beznă. Am văzut lucruri, am simțit lucruri care trăiau după o ușă neagră în mintea mea.

Dar o altă ușă s-a deschis. Lavanda din parc. Fiul meu făcându-și sora să râdă. Și umirea miracolului existenței lor. Și în timp ce dansez pe Taylor Swift în bucătăria mea, mulțumesc universului pentru ceea ce am, pentru că știu cât este de fragil totul. 

Text tradus și adaptat după ”The agony of choosing termination for my baby who had foetal anomaly” scris pentru The Guardian de Laura Doward

Citește și:

 

Surse foto: Zoe Salt/The Observer

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

1 (0)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2021 Qbebe