Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Am cancer terminal. Vreau ca ultimele sunete pe care le aud când mor să fie din viața normală a familiei mele

Alina Teodorescu - Contributor

Am 43 de ani și probabil nu voi apuca 44. Este joi dimineață, ora 9, când scriu aceste rânduri. Casa este goală și eu mă uit pe geam la copacii de afară și încerc să absorb cât pot de mult din verdele lor. Soțul meu este plecat să ducă la școală băieții și să facă ceva cumpărături. Cel mai greu îmi este când sunt singură. Vreau să plâng, dar știu că nu mă ajută. Vreau să dorm, dar nu pot, pentru că visez cum mor. Vreau să mă uit la Netflix, dar nu pot, pentru că orice scenă de film mă emoționează și plâng apoi necontrolat.

Acum am zis să încerc și varianta asta, de a ține un mic jurnal când mă simt singură. Poate mă ajută să îl și public, poate că Social Media este și ea bună la ceva. Nu vreau să dezvălui cine sunt pentru că nu vreau să mă victimizez.

M-am împăcat cu ceea ce mi se întâmplă mie. Acum urmează să mă împac și cu ceea ce i se întâmplă familiei mele.

Pentru că ei nu s-au împăcat încă cu decizia mea de a renunța la luptă. Pentru că este greu să înțelegi ce înseamnă 4 ani de tratamente istovitoare și dureroase, de păr căzut, oase fragile, mușchi dureroși, genunchi zdreliți de gresia din baie de la 20 de sesiuni de vomitat pe zi, 18 operații prin tot corpul pentru a îndepărta tumori, dureri cumplite zi și noapte, peste 10 luni de internări în vremuri de pandemie fără vizitatori. Nu mai vreau să fiu mereu nervoasă, istovită, incapabilă să râd, nici măcar să zâmbesc, internată în spital, mereu cu gândul la ei, fără să îi simt, să îi aud mereu, să le simt freamătul normal al vieții, îngrozită că aș putea să mor și să nu îi mai văd.

femeie bolnava de cancer stand in pat si uitandu-se pe geam

Am decis să mor acasă, înconjurată de viața normală a familiei mele, de sunetele pe care le iubesc, de mirosurile pe care le ador, de lumina care cade direct pe cearceaful meu și de motanul care toarce lângă mine.

Vreau ca atunci când îmi dau ultima suflare să îi aud pe băieții mei cum se ceartă care să schimbe silicatul din litiera motanului, cum tatăl lor îi cheamă la masă, cum vecinul de deasupra trage apa la baie și cum băieții mei chicotesc că iar ”s-a c*%$# vecinul”, crezând că eu nu îi aud. Vreau să îmi dau ultima suflare uitându-mă cu ei iar la un film de acțiune unde sunt mai multe împușcături decât replici și adormind cu ei pe fundalul sonor comentând despre cât de aberant este scenariul. Vreau să mor fericită că am lăsat în urma mea o familie frumoasă, că am reușit totuși să fiu alături de ei mulți ani. Acum cel mic are 10 ani și cel mare 14.

O dată pe săptămână vine un psihoterapeut pentru consiliere de familie și încercăm împreună să înțelegem ceea ce se întâmplă și ceea ce va urma.

Am căzut de acord ca subiectul cancer și moartea mamei să fie tabu, mai puțin când vine psihoterapeutul. Am înțeles împreună că este mai greu pentru ei decât este pentru mine. Mă răscolește îngrozitor gândul că nu voi mai fi să le văd viitorul, dar pentru ei și pentru soțul meu este și mai cumplit să știe că eu nu voi mai fi să ne bucurăm împreună de viață, de concedii, de filme, de examene, de evenimente importante. Săptămâna trecută cel mare mi-a spus la ședința de psihoterapie că sunt lașă. A necesitat mult curaj să îmi spună asta. Înlăcrimat mi-a spus că trebuie să lupt, că nu îi iubesc suficient dacă decid să mor. I-am spus că nu decid să mor, decid CUM să mor, pentru că oricum voi muri. Este greu pentru ei să înțeleagă, dar sper ca pe măsură ce se vor maturiza vor înțelege și mă vor ierta pentru această decizie.

Am cunoscut multe alte mame în spital care au trecut prin ceea ce trec eu. Am cunoscut și tați și bunicuțe și bunicuți. Oameni minunați a căror viață a fost distrusă de îngrozitorul cancer. Neputința familiilor lor mi se părea mai dureroasă decât cancerul în sine.

Vreau ca familia mea să își amintească de mine printre ei, râzând, glumind și nu perfuzată, inconștientă și incapabilă să îi recunosc. Nu vreau să mor singură într-un pat străin și ultimul sunet pe care să îl aud să fie de la aparatele medicale. Poate că scriu pentru mine ca să îmi justific alegerea. Poate că nu este alegerea corectă. Poate dacă aș fi avut alt stil de viață, altă genă, alt noroc, nu aș fi făcut cancer și acum aș fi fost la birou, așteptând să îmi termin programul ca să îmi văd băieții. Poate că acum aș fi căutat cazare în Grecia pentru vacanța de la vară.

Poate ...

Citește și:

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

4.3 (35)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2022 Qbebe