Mi-am lăsat tatăl să moară singur, pe patul de spital, după ce m-a implorat să-l vizitez

Tata a plecat și a luat tot din casă când eram o puștoaică

El s-a mutat în casa părintească, dar nu înainte să ia toate bunurile din casă și să vrea jumătate din valoarea apartamentului. Mama nu și-a permis să plătească suma, așa că ne-am tot mutat până am reușit să găsim o garsonieră confort trei să ne mutăm amândouă.

De ce am fost așa înverșunată împotriva lui? Pentru că în ziua în care a luat până și punga de detergent, nu a uitat să încarce aragazul în duba cu care venise. Și uite așa am rămas noi, eu și mama, cu o gaură în țeava de gaze care ne-a pus în mare pericol o noapte.

Când propriul tată devine cel mai mare „dușman" al copilului tău! Fostul meu soț ne-a pus fiul în pericol în timp ce era beat criță

Ani de zile am văzut-o pe mama bătută, scuipată, am văzut castroane cu mâncare cum zburau pe pereți atunci când nu îi plăcea gustul și sticle de vin goale la capul patului. De mine nu s-a atins nici cu o palmă! Niciodată! Dar eu am suferit o dată cu mama și, cu toate astea, mi-am călcat pe orgoliu și am fost să îl vizitez la țară cu primul meu iubit.

Aveam 19 ani. M-a umilit! M-a întrebat dacă vreau parte din averea lui sau să îi iau și porcul din bătătură? Așa că am promis că nu îl mai „deranjez”.

Nu am mers să îl văd la spital, deși fac 10 minute de mers pe jos

Atunci când am primit acel telefon de la spital, vocea lui nu mi-a stârnit milă, ci mai degrabă un gol. Mi-a spus, simplu: „Te rog să vii... Nu știu cât mai am.” El suferea de un cancer pulmonar din câte știam de la sora lui. Și era în ultimă fază. Eu stau la 10 minute de mers pe jos de spital. Și, deși nu îi mai port numele de familie, îi port numele. O perioadă, de fiecare dată când mă striga cineva, mă gândeam la el...

Luarea deciziei a fost un chin... Pe de o parte am regretat că nu mi-am făcut „datoria de copil”, pe de altă parte, nu. Pur și simplu nu! Nu mi-a cumpărat un pix sau un caiet tot liceul! Mama l-a tot dat în judecată pentru pensie alimentară, pe care o plătea când avea chef sau bani.

M-am despărțit de tatăl copilului meu și acum trăiesc un coșmar. Îmi trimite poze de pe linia de cale ferată și îmi spune că din cauza mea nu mai vrea să trăiască

Am rugat-o să nu ne mai înjosim pentru 90 de lei, aceea era valoarea stabilită atunci pentru că nu avea loc de muncă. De fapt niciodată nu a avut un loc de muncă stabil, „sărea” de la un job la altul, fie dat afară pe motiv de consum de alcool, fie pentru furăciuni...

Nu am mers nici la înmormântare...

O săptămână mai târziu, sora tatălui meu m-a sunat și mi-a spus că a murit. Nu pe patul de spital fizic, ci acasă, alături de femeia cu care și-a refăcut viața. Știu că o parte din el a murit pe acel pat rece de spital, în momentul în care și-a dat seama că nu mă va mai vedea vreodată.

M-am gândit, recunosc, pentru o clipă cum ar fi fost să fiu acolo. Apoi mi-am dat seama că nu a fost doar alegerea mea. A fost și a lui, cu mulți ani în urmă, atunci când ne-a întors spatele și a lăsat în urmă o adolescentă care nu înțelegea de ce tata nu mai vine acasă.

Nu l-am urât. Dar nici nu am putut să-l iert. Am ales să păstrez distanța. Nu ca răzbunare, ci ca formă de protecție. Dacă îi mai aprind câte o lumânare? Uneori, da. I-am dat ceva de pomană, vreodată? Nu! Consider că luat destule când a plecat și „și-a luat partea”!

Poate că nu am fost acolo când s-a stins, dar am fost acolo pentru mine, pentru mama mea, pentru liniștea care ne-a lipsit atât de mult timp. Nu am fost nici la înmormântare. Dacă nu l-am lăsat să își spună of-ul cât a fost în viață, nu avea rost să afișez regrete false la înmormântare.