Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Cum este să fii mamă transgender în România? Nu știu, că sunt îngrozită să recunosc adevărul despre cine sunt

Cum este să fii mamă transgender în România? Nu știu, că sunt îngrozită să recunosc adevărul despre cine sunt

Contributor ANONIM

Nici nu știu cu ce să încep. Am citit de curând chiar pe Qbebe un interviu cu Alexa, o mamă transgender, care a fost întrebată ”cum este să fii mamă transgender în România” și citind interviul, am invidiat-o. Pentru că este cine ar trebui să fie. Probabil că dacă aveam 35 de ani acum 35 de ani nu mai aveam problema asta. Pentru că atunci nu aveai cum, fără informațiile de azi, să îți dai seama că ești altcineva decât ceea ce îți spune societatea că ești, chiar dacă tot corpul tău, sufletul, mintea, îți dau indicii că ceva nu este așa cum ar trebui să fie. 

Eu cred că am primit indiciile astea de când eram mică. Îmi amintesc că pur și simplu nu eram atrasă de nimic din ceea ce presupunea că trebuie să facă o fetiță. Prima mea amintire legată de asta este de la un magazin de jucării unde mama m-a pus să aleg dintre mai multe păpuși și eu m-am dus croită la o mașinuță din lemn pe care o mai am și acum. Pe măsură ce am crescut, de la gimnaziu, cel puțin, anturajul meu era numai de băieți, purtam haine de băieți, părul meu a fost oricum mereu scurt de când am avut un cuvânt de spus (de pe la 5 ani). Jucam fotbal la fel de bine ca prietenii mei și eram mai mereu pe lângă tata prin casă, schimbam un bec, băteam un cui, orice făcea el. Uram să spăl vasele și când țipa mama la mine să îmi fac curat în cameră sau să șterg praful, fugeam de acasă și mă jucam fotbal cu băieții în curtea școlii până noaptea târziu. La gimnaziu nu mă judeca nimeni, nu eram un caz singular, mai erau fete ca mine.

Însă la liceu totul s-a schimbat.

Pentru că a început bullying-ul și am început să și capăt forme. Sânii mei pentru mine erau în plus. Purtam bustiere cu 2 numere mai mici ca să îi strivesc. Eram tot timpul nervoasă, de parcă mă mânca pielea, de parcă simțeam că explodez. Copiii au început să se ia de mine și de modul în care mă îmbrac. Am fost chiar agresată fizic de un grup de băieți și am ajuns cu capul spart acasă. Primul an de liceu a fost greu. În al doilea an societatea m-a schimbat. Peste vară am fost într-o tabără, am cunoscut acolo un băiat, m-am îndrăgostit și ca să fiu atrăgătoare pentru el am început să fiu mai feminină. Așa că în clasa a zecea colegii în prima zi de școală nu m-au mai recunoscut. Deși părul era tot scurt, acum purtam hainele pe care societatea îmi spunea că trebuie să le port, mă machiam (nu exagerat, dar aveam un rimel, un dermatograf și un balsam de buze), purtam cercei, aveam unghiile făcute și purtam chiar și sutien. Am jucat rolul ăsta tot liceul. M-am îndrăgostit de alt băiat, ieșeam în oraș, purtam rochițe și mă hrăneam cu laudele și complimentele pe care le primeam pentru aspectul meu, convingându-mă că așa trebuie să fiu. 

Dăm pe repede înainte în prezent.

Am 35 de ani, doi copii, o fetiță de 7 ani și un băiețel de 2 ani și un soț care mă iubește și pe care îl iubesc și eu la nebunie. Părul tot scurt îl port, nu port tocuri deloc, nici cercei, nu mă machiez, nu îmi fac unghiile, mă îmbrac foarte masculin, eu schimb becurile în casă (asta ce expresie, că fac mult mai multe), sunt managerul unei firme de ... camioane, fac box. Îmi place să gătesc, dar urăsc să fac curat sau să fac treburi migăloase sau creative. Nu mă uit la telenovele, nu ies cu fetele la bârfă, ies cu soțul meu și prietenii lui la bere. Nu mă pierd la shopping de haine, în schimb stau cu orele în Dedeman sau la Decathlon.  

femeia tunsa scurta cu un bebelus in brate

Nu mă simt femeie. Și e al naibii de confuz. Am citit mii de confesiuni, de sfaturi de la specialiști. Și mi-am pus eticheta singură - sunt transgender. Mai precis, m-am născut femeie, dar mă identific ca bărbat. Însă nu am curajul să recunosc asta nici față de mine. Abia de am avut curajul să scriu rândurile astea și sunt convinsă că după ce se publică textul, mă voi gândi cu groază că poate soțul meu se prinde că eu l-am scris, sau vede prin laptop, deși am șters orice urmă.

Îmi este groază de ce ar însemna să recunosc acest adevăr. Știu că cel mai important avantaj este că, în sfârșit, voi fi eu, cel care ar fi trebuit să fiu de când m-am născut. Numai imaginându-mi asta, și mi se umple sufletul de fericire, de împlinire. Însă apoi mă gândesc la ce va spune soțul meu, la groaza că îl voi pierde. La ce vor spune prietenii noștri, care, deși sunt moderni și deschiși, nu știu dacă ar putea trece peste șoc. La ce ar spune părinții de la școală, profesorii, educatorii ... Și mai îngrozitor, la șocul părinților mei și al socrilor mei, care nu au educația pentru a înțelege prin ce trec eu. Îmi este groază pentru că simt societatea românească nu este deloc pregătită pentru mine, pentru așa ceva. Nu știu dacă eu sunt pregătită să înfrunt asemenea dificultăți și poate nu e mai bine să înfrunt ce am înfruntat și până acum și să îmi accept soarta așa cum e. Că doar am experiență. 

Simt că sunt depresivă, simt că a rămâne în stadiul ăsta mă va distruge la un moment dat. Însă, de fiecare dată când îmi adun curajul să vorbesc cu soțul meu, îmi amintesc de copiii noștri și mă dau înapoi numai la gândul că soțul meu m-ar putea părăsi. Că micuții noștri dragi ar avea parte de o copilărie împărțită între părinți. Apoi iar îmi fac curaj și îmi spun că soțul meu e un om bun, că va înțelege, că nu va pleca, că mă va ajuta, că vedem noi ce facem și cum ne adaptăm. Și uite așa mă învârt într-un cerc vicios. Așa că nu am răspuns încă la cum este să fii mamă transgender în România. Pentru că încă nu știu cum este să fii tu însuți. 

Citește și:

Articolul urmator
Bona mi-a convins copiii ca ea este mama lor. Iar eu sunt doar cea care aduce bani și le ia mancare și jucării
Bona mi-a convins copiii ca ea este mama lor. Iar eu sunt doar cea care aduce bani și le ia mancare și jucării

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

3 (15)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2024 Qbebe