Nu sunt o mamă grozavă pentru că mi-am acceptat copilul transgender. Am suferit și încă o fac

Nu sunt o mamă bună pentru că mi-am acceptat copilul transgender. Am suferit și încă o fac

Eram la petrecerea de nunta a fiului unui prieten de familie. Copiii nostri erau pe ringul de dans, alaturi de mire si mireasa. Soțul meu și cu mine eram la câțiva metri distanță, palavragind de zor cu niște prieteni pe care nu-i mai văzusem de câțiva ani.

- „Sunteți uimitori că vă acceptați copilul așa cum este”, a soptit unul dintre ei.
- „Nu prea am avut de ales", am răspuns eu. „Noi îl iubim. Nu am vrea niciodată să-i facem rău”. Acesta a fost unul dintre răspunsurile „standard” pe care le dezvoltasem în ultimele câteva luni, deși de cele mai multe ori am mers pe un simplu mulțumesc.

O a doua prietenă a venit să mă îmbrățișeze și m-a privit în ochi: „Ești cu adevărat o mamă grozavă. Atât de curajoasă. Serios.”

„El este cel curajos”, am răspuns eu. „Dar îți mulțumesc”. 

Adevarul este că toți cei din jurul nostru l-au acceptat pe băiatul meu ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Atunci când familia noastră a dezvăluit lumii faptul că al nostru copil de 11 ani a trecut de la sex feminin la masculin, eu și soțul meu am fost inundați de laude. Chiar și astăzi, la doi ani de la eveniment, pana si strainii ne spun că suntem niște părinți remarcabili.

Citește și: Un adolescent născut şi crescut ca băiat a rămas însărcinat după ce a aflat că are ovare

Desigur, nu am putea trăi cu noi înșine dacă copilul nostru s-ar simți neiubit și neacceptat. Există, însă, un secret pe care majoritatea părinților de copii transsexuali îl ascund intenționat de copiii lor, de lume și chiar de ei înșiși.

Dacă am învățat ceva în această „călătorie” LGBTQ, este că nu e totul numai alb si negru. Există mult mai mult decât masculin și feminin, gay și heterosexual. Există mai mult de două moduri de a reacționa la ceea ce se intampla cu copilul nostru în afară de a flutura steagul curcubeului sau de a ne trimite copiii într-o tabără de terapie „de corecție”. În timp ce în exterior părea că îmi accept copilul în, în spatele scenei se petrecea o mulțime de zone gri.

Copiii și adolescenții transsexuali, la fel ca toți copiii, se descurcă mult mai bine în viață cu sprijinul iubitor al părinților lor. Copiii trans se confruntă cu o lume în care sunt adesea neînțeleși. De la bătăușul din cartier până la autoritati, ei sunt nevoiti să asculte mesaje care le spun că nu contează și că nu ar trebui să existe. Faptul ca au un loc sigur în care să se refugieze, este o adevarata salvare pentru acești copii. Ei au nevoie de cineva care să le stearga lacrimile, de cineva care să le dea speranța că lucrurile se vor îmbunătăți și de cineva care să le apere drepturile. Se întâmplă ca acești părinți să fie oameni. Ei au propriile lacrimi și temeri pe care nu le arată copiilor lor.

Cum am aflat 

În august 2016, am găsit un jurnal mov sub perna mea, în timp ce mă schimbam de hainele de lucru și mă pregăteam să pregătesc cina. În biletul din interior scria: „Vreau să iau testosteron. Sunt transsexual”.

Imediat m-am schimbat la fata si m-am inrosit in timp ce aveam senzatia ca literele de pe foaia pe care tocmai o citisem imi jucau in fata. Am recitit biletul de câteva ori, am respirat adânc, apoi am ascuns jurnalul sub pernă. Nu m-am repezit la copilul meu și nu l-am îmbrățișat pentru că a fost suficient de curajos să scrie acea scrisoare. Nu am alergat la magazin a doua zi și nu am cumpărat haine de băiat. Cu siguranță nu m-am grăbit nici să scriu o postare pe Facebook despre asta.

Prima noastră vizită la raionul de îmbrăcăminte pentru băieți din magazinul de haine a fost patru luni mai târziu, în luna decembrie a acelui an, și nu am dat „share” acelei postari in care imi anunt mandra prietenii ca fiul meu este trangender.

Când mă gândesc la reacția mea la aflarea veștii că aveam un fiu în loc de o fiică, îmi este clar acum că am trecut prin toate etapele durerii. Nu sunt mândră că prima mea reacție nu a fost să scutur pompoane și să aplaud ca să vadă toată lumea. Dar vreau ca și alți părinți de copii trans să știe că nu sunt singuri.
Și părinții au nevoie de sprijin!

Nimic nu s-a întâmplat într-un mod liniar. Nu există nimic liniar în ceea ce privește durerea. Fiecare persoană simte în mod diferit durerea.

Procesul meu de doliu a trecut de la negare la negociere, apoi la acceptare amestecată cu furie, urmată de tristețe profundă și, în cele din urmă, de acceptare necondiționată. Reacția mea inițială a fost de a respinge această însemnare din jurnal ca fiind o confuzie. Copilul meu avea nevoie doar de un terapeut. Mintea mea spunea: ea nu era cu adevărat transsexuală, deoarece nu s-a plâns niciodată de purtarea rochiilor, nu a fost niciodată interesată de sport și nu a spus niciodată în mod direct: „Sunt băiat”. Mi-am spus că era clar că era doar o fază, pentru că era cool și toată lumea o făcea - chiar dacă nu cunoșteam pe nimeni altcineva care să fie așa.

Citește și: Părinții unei fete de 15 ani au pierdut custodia ei pentru că au refuzat să o lase să-și facă schimbare de sex

Odată ce a devenit evident că ignorarea situației nu avea să o facă să dispară, am inceput sa lucrez cu mine ca sa pot accepta aceasta situatie. Primul pas a fost să intru pe internet pentru a citi tot ce am putut despre acest subiect. La un moment dat, mă convinsesem că creșterea numărului de persoane care se identifică drept transsexuali trebuia să fie de natură ecologică, deoarece oamenii nu pot evolua atât de repede. M-am întrebat dacă eliminarea tuturor materialelor plastice din casa noastră ar fi de ajutor. Poate că agenții care imită estrogenul au cauzat perturbarea.

Nu am împărtășit nimic din toate acestea cu copilul meu. I-am protejat pe toți de toate schemele mele mentale exagerate. Cu toate acestea, punctul meu cel mai scăzut de negociere a fost să-mi întreb copilul: „De ce nu ești pur și simplu lesbiană? Atunci nu trebuie să-ți faci griji cu privire la ce baie să folosești, să iei hormoni pentru tot restul vieții și să te operezi”.

O fărâmă de acceptare și-a făcut loc în inima mea când am văzut cât de fericit era copilul meu îmbrăcat ca un bărbat de Halloween și, din nou, când am cumpărat haine de băiat în timpul sărbătorilor de Crăciun. Dar, în secret, eu și soțul meu încă mai speram că se va răzgândi.

La un moment dat, faza de furie a început să se infiltreze în gândurile mele - gânduri pe care nu îndrăzneam să le împărtășesc cu nimeni. Stăteam trează noaptea, simțind că deja îmi pierdusem fiica și temându-mă pentru viața noului meu fiu. Rata tentativelor de sinucidere la adolescenții transsexuali de sex feminin la masculin este de 50,8 %.

Dar furia mea mentală era mai mult decât atât. Eram o feministă feroce, iar acest lucru a fost o palmă dată la tot ceea ce am luptat zilnic. O parte din mine a crezut că a ales calea cea mai ușoară, trecând de partea cealaltă a culoarului și alăturându-se taberei inamice pentru a se bucura de privilegiul de a fi bărbat, în loc să lupte pentru drepturile femeilor.

Furia s-a disipat în cele din urmă și s-a transformat în tristețe. Amintirile care apăreau pe Facebook arătându-mi poze cu fiica pe care am avut-o cândva m-au sfâșiat. Mi-a fost dor de buclele lungi și blonde pe care le purta. Mi-a fost dor de cumpărăturile la magazinele pentru fete. Mi-am dat seama că nu va fi niciun dans tată-fiică la nunta ei. Nu va mai fi o rochie de mireasă sau o rochie de bal pentru care să fac cumpărături. Nu aș fi putut să o văd cum naște. Investisem unsprezece ani de speranțe și vise pentru viitorul copilului meu. A trebuit să plâng pierderea viitorului pe care mi-l imaginam.

În acest moment, eram mândri în fața tuturor prietenilor și familiei noastre. Primisem sute de mesaje de la oameni care ne lăudau pentru că eram niște părinți uimitori și permisivi pentru faptul ca acceptam realitatea copilului nostru. Nu numai că a trebuit să-mi ascund tristețea de fiul meu, dar simțeam că trebuie să o ascund și de restul lumii.

Într-o întorsătură universală a sorții, mama mea a murit brusc și neașteptat de șoc anafilactic în mai 2017 și partea oribilă a fost că am putut în sfârșit să jelesc deschis, fără ca nimeni să știe care lacrimi erau pentru mama mea și care erau pentru fiica mea.

În cele din urmă, timpul și-a făcut magia și înțepătura durerii a început să dispară. Fiul nostru a cerut să își schimbe numele de la numele de naștere la un an întreg după ce am trecut la folosirea pronumelor masculine. Acum, foarte rar o mică urmă de tristețe îmi pâlpâie în piept. Revine în momente foarte specifice - cum ar fi atunci când văd poze cu copilul meu ca un copil vesel care nu părea să aibă nicio grijă pe lume.

Citește și: Reactia emotionanta a unui copil transgender cand mama sa ii face cadoul prima doza de hormoni

Articol tradus și adaptat în limba română după un material publicat pe todaysparent.com.