Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

”Nu mai duce copilul cu forța la biserică!” Mamele din jurul meu mă judecă pentru că sunt bisericoasă

Contributor ANONIM

M-am născut și am crescut cu Dumnezeu în inimă în Borșa, Maramureș. Locuiam lângă preotul bisericii din zona noastră și părinții mei erau buni prieteni cu familia acestuia. Am avut o copilărie mai mult decât idilică, centrată în jurul lui Dumnezeu, unde anul calendaristic se împărțea în posturi și sărbători, în Duminici sfinte la biserică, în nunți și botezuri. Eram prezentă la toate, biserica era la o aruncătură de băț de noi și îmi plăcea să asist la slujbe, cunoșteam pe de rost tot discursul preotului, chiar și la înmormântări. 

Dumnezeu pentru mine este echilibrul meu, consider că datorită Lui am acum o viață liniștită, lipsită de griji, o familie frumoasă și sănătoasă. El m-a ajutat și m-a îndemnat să fiu mereu optimistă, să ajut oamenii, chiar și cu un simplu zâmbet, să aleg mereu calea cea dreaptă. El m-a învățat că Bunătatea este un stil de viață și că îți aduce numai lucruri bune. 

baietel aprinzand lumanare la bisericaAșa că, exact ca orice părinte cu o copilărie fericită, doresc să propag parte din bucuria copilăriei mele și asupra băiețelului meu de 6 ani. Sunt bucureșteancă de peste 15 ani, dar sufletul meu a rămas la Borșa, printre munți, brazi și aer curat, printre oameni buni și calzi. De 15 ani, în fiecare duminică în care sunt în Capitală, mă duc la biserică. Acolo simt că sunt mai aproape de casa sufletului meu. Iar de 6 ani, duminică de duminică, îl iau și pe băiețelul meu cu mine. În ultima vreme, însă, de când e la școală și a mai crescut, de când interacționează cu colegii de la clasa pregătitoare, nu mai vrea să vină cu mine. Se plânge că acolo se plictisește, că îl dor picioarele ... Mai nou îmi spune că are teme sau că are întâlnire pe Zoom cu colegii să lucreze la vreun proiect. Avem discuții și seara când nu mai vrea să își spună rugăciunea, sau la masă când uită să se închine înainte de a mânca. Iar eu nu vreau să mă las, îmi doresc ca Dumnezeu să facă parte din viața lui, pentru că știu cât a contat pentru mine. Se vaită și când trebuie să meargă la cursurile de germană sau la înot câteodată. Dacă ar face numai ce vrea el, atunci eu ce rol mai am ca mamă? Așa gândesc de fiecare dată când purtăm discuții epuizante duminică dimineață. 

  • - ”Nu mai duce copilul cu forța la biserică! Nu e ca și cum viitorul lui depinde de asta. Trece printr-o perioadă și o să capete aversiune față de ceea ce iubești tu mai mult dacă îl forțezi”, mi-a spus o mamă din anturajul nostru. 
  • - ”O să crească și o să râdă copiii de el când va fi mai mare dacă îl crești habotnic. O să aibă probleme de adaptare în grup”, mi-a spus soțul ei. 

Cei doi de mai sus nu sunt deloc religioși de felul lor și de multe ori îmi spun că sunt prea bisericoasă și că dacă vreau să am un copil adaptat societății moderne trebuie să încerc și eu să o las mai moale cu asta. Și uneori mă întreb dacă nu cumva au dreptate. Pentru că uneori mă trezesc că țin cu dinții de anumite obiceiuri și exagerez. De la 5 ani fiul nostru ține posturile cu noi, iar în postul Crăciunului copiii la școală au mâncat prăjituri la serbare și el a venit acasă fericit de eveniment, mai ales că din cauza pandemiei nu mai avuseseră parte de astfel de serbări. Și cum serbările nu s-au ținut și cu părinții, eu nu am fost acolo să îl opresc. Îmi amintesc că m-am enervat puțin, mai întâi pentru că nu au lăsat părinții la serbare, așa evitam să se întâmple încălcarea postului, apoi că el a încălcat postul. Apoi mi-am dat seama că într-adevăr exagerez. E doar un copil și nu trebuie să am așteptări de la el ca de la un adult. E doar un copil și vrea să fie ca ceilalți copii.

Îmi este teamă de oricare dintre decizii. Dacă îi ofer libertatea de a-l alege el pe Dumnezeu când vrea el, mi-e teamă că nu o va face și că îl voi pierde spre căi periculoase. Dacă îl forțez îmi este teamă că va căpăta aversiune,  nu neapărat față de Dumnezeu, cât față de iubirea mea pentru El și față de îndrumările Bisericii. Îmi este foarte greu și să accept că în jurul meu mamele mă judecă pentru dăruirea mea față de Dumnezeu. Am puține prietene și chiar și acelea, așa cum ați observat, îmi spun că exagerez. Soțul meu mă susține, dar nici el nu vine mereu cu mine la Biserică. Ține posturile, dar cam atât. Uneori simt că sunt încercată în credința mea în Dumnezeu. Și rugăciunea de seară devine o adevărată conversație cu mine însămi. Și mă liniștesc pentru că știu că Dumnezeu îmi va arăta calea cea dreaptă.

Citește și:

 

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

4.3 (6)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2022 Qbebe