Am fost forțată să merg la internat la 11 ani. Am devenit bulimică, am divorțat și mă chinui să fiu un părinte bun

„Într-o noapte, cu puțin înainte de a împlini 40 de ani, m-am trezit plângând. Mă aflam într-o căsnicie nefericită, aveam trei copii pentru care presiunea de a fi o mamă bună creștea pe zi ce trece și trebuia să mai merg și la muncă. 

Soțul meu a încercat să mă consoleze, însă nu de el aveam nevoie, ci de mama. Am sunat-o și a venit să mă ia cu mașina. M-am dus la ea acasă, iar ea a avut grijă de mine ca și când aș fi fost din nou copil.

Deși îi sunt recunoscătoare că mi-a fost alături în acele momente, nu pot să uit că nu a fost lângă mine când am fost copil. La 11 ani, m-a trimis la internat, unde am fost nevoită să cresc fără ea. În primul semestru, am vomitat în fiecare noapte, dar nimeni nu mi-a spus atunci că asta se întâmpla pentru că sufeream, departe de casă și de familia mea.

De atunci, am citit mai multe studii care arată că cei care sunt luați din sânul familiei atât de repede și trimiși la internat, se confruntă cu numeroase probleme, cum ar fi depresia, furia și teama de abandon. M-am căsătorit cu soțul meu pentru că îmi era teamă să nu fiu abandonată și m-am gândit că o căsătorie ar putea împiedica asta.

Deci, nu doar relația cu mama mea a fost afectată, ci toate relațiile din viața mea, dar cum spuneam, mi-am dat seama de asta târziu.

Când am divorțat de soțul meu, am fost nevoită să mă confrunt din nou cu teama de a fi singură, abandonată, la fel ca cea pe care o simțeam în copilărie. Din cauza perioadei în care am stat la internat, am dezvoltat și o tulburare de alimentație, bulimia. Practic, toate greutățile cu care m-am confruntat, provin de acolo.

Mamei mele i-am spus târziu adevărul și nu a fost ușor. A fost defensivă, spunând că nu s-a gândit decât la binele meu. Toți părinții sunt defensivi când vine vorba de acest lucru. Știu asta, pentru că la vârsta adultă am lucrat ca și terapeut și am consiliat mulți oameni ca mine. Nu-i port pică... Știu că a făcut ceea ce a crezut că e mai bine pentru mine și fratele meu (care era și el la internat când am ajuns eu). A rămas văduvă de tânără și a trebuit să lucreze ca să-și permită să ne țină în școală, așa că asta a fost cea mai bună soluție la care s-a gândit.

Însă i-am spus adevărul, i-am spus cum m-am simțit toți acești ani și am discutat deschis. Și-a cerut iertare și acum relația noastră e mai apropiată decât era înainte. La rândul meu, încerc să fiu o mamă bună pentru copiii mei, pe care îi cresc fără tată, deși nu îmi e mereu foarte ușor”.

Dacă te-a inspirat povestea Ameliei, te invităm să o împarți și cu ceilalți!