„Uneori, fiica mea este tristă fără vreun motiv anume. Doar simte această emoție și nu e nimic neobișnuit sau greșit în asta. Nu avem întotdeauna un motiv întemeiat pentru care ne simțim triști.
Tocmai de asta, chiar dacă instinctul meu este să îi sar imediat în ajutor și să încerc să o fac să se simtă mai bine, nu fac asta.
Nu încerc să o binedispun, spunându-i că se va simți mai bine mâine, sau peste o săptămână. Nu îi spun să facă o listă cu lucrurile pentru care este recunoscătoare. Nu îi dau sfaturi, spunându-i ce poate să facă pentru a se simți mai bine.
Am avut și eu multe momente în care m-am simțit tristă sau în care am plâns frenetic, fără vreo cauză aparentă. Și nu pot să zic că m-am simțit mai bine atunci când cineva mi-a spus ca în loc să plâng, să zâmbesc și să mă gândesc la lucrurile pentru care sunt recunoscătoare. Pentru mine, aceste „încurajări” înseamnă pozitivitate toxică.
Încerc să-mi ajut copila atunci când este tristă, dar o ajut așa cum consider că este bine. O las să-și simtă și să-și consume tristețea și o asigur că aceasta este o emoție normală, ca toate celelalte, pe care nu trebuie să o alungăm atunci când iese la suprafață.
Trebuie să învețe cum să-și gestioneze aceste emoții, pentru că nu e ultima dată când le va simți. Este nevoie să stăm cu emoțiile noastre, ca să putem să le procesăm și să înțelegem ceea ce vor să ne transmită. Și odată ce se întâmplă asta, bucuria își face din nou loc pe chipurile noastre. Nu trebuie să o forțăm să apară mai devreme decât trebuie.
Recunosc că nu-mi este prea ușor să-mi văd fiica tristă, dar consider că fiind mama ei, acesta este cel mai bun mod în care pot să-i fiu alături”.
Ce părere ai despre perspectiva mămicii? Rezonezi și tu cu această abordare, sau preferi să procedezi altfel?
Surse foto: www.pexels.com
Surse articol: scarymommy.com
Urmareste-ne pe Google News
