Pierderea unui părinte este grea oricum, însă pierderea unui părinte care a ales să își încheie socotelile cu această lume este o pastilă și mai greu de înghițit. Pentru că nu te confrunți doar cu durerea pierderii unui părinte, ci cu gândul insuportabil că a ales să plece de pe acest Pământ, fără să îl intereseze ce lasă în urmă. Acest lucru în sine poate lăsa mai multe cicatrici.
Au fost câteva lucruri care m-au luat prin surprindere după ce mama mea s-a sinucis, și anume:
Reacția celor din jur la vestea că mama s-a sinucis
Unul dintre lucrurile pentru care nu am fost deloc pregătită a fost reacția celor din jur la vestea că mama s-a sinucis. De fiecare dată când spuneam că mama mea și-a pus capăt zilelor, se lăsa o tăcere ciudată. Apoi urmau obișnuitele condoleanțe, iar în spatele fiecărui „îmi pare rău” se afla un torent de întrebări și gânduri fără răspuns. Practic, oamenii presupuneau ce era mai rău. Presupuneau că mama mea era deprimată sau, mai rău, bolnavă psihic. Apoi se uitau la mine, întrebându-se dacă nu cumva am moștenit și eu această boală. La urma urmei, eram fiica ei, iar bolile mintale pot fi uneori ereditare. Iar când se uitau la mine, o făceau întotdeauna cu milă.
Felul în care reacționau era diferit decât dacă mama mea ar fi murit de cancer sau de o altă boală terminală, lucru care mă termina psihic și nu făcea decât să adâncească niște răni deja profunde.
Faptul că nu știam pe nimeni altcineva care să fi trecut prin același lucru
Aproape toată lumea a trecut printr-o suferință pricinuită de moartea unei persoane apropiate. Cu atât mai mult cei care au pierdut un membru al familiei sau un părinte. În cercul meu de prieteni și cunoștințe, la vremea respectivă, nu trecuse nimeni printr-o astfel de traumă. Cu atât mai puțin printr-o traumă cauzată de pierderea unei persoane care s-a sinucis.
Să cunoști și să ai alături oameni care au trecut prin experiențe similare poate face o diferență enormă. Dar atunci când nu cunoști pe nimeni care să fi trecut nu doar prin suferință, ci și prin durerea cauzată de pirderea unui apropiat care s-a sinucis, devine mult mai greu. Pentru că atunci când cineva se sinucide, este o experiență complet diferită pentru cei afectați decât pentru cineva care pierde o persoană dragă din cauza vârstei înaintate sau a unei boli terminale.
Deși pot să mă identific cu altcineva care și-a pierdut un părinte în circumstanțe diferite, există un zid care stă între noi. Întotdeauna. Deși pot relaționa oarecum, nu este același lucru.
Procesul de doliu este asemănător, dar în același timp foarte diferit
Oricine a avut o persoană apropiată care a murit a trebuit să treacă prin procesul de doliu. Procesul de doliu, așa cum îl descriu speciaștii, are 5 etape care constau în negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Atunci când un membru al familiei sau chiar un prieten se sinucide, trebuie să treci prin același proces de doliu în 5 etape, doar că este diferit, deoarece trebuie să te confrunți și cu motivul pentru care au făcut ceea ce au făcut. Sunt mai multe întrebări fără răspuns implicate atunci când cineva o persoană dragă se sinucide, decât dacă ar fi murit din cauza unei boli sau a bătrâneții.
Cel puțin în cazul meu, îmi amintesc că am trecut prin negare în primele două săptămâni de la moartea mamei mele. Eram într-o stare permanentă de amorțeală și șoc, crezând că totul a fost un coșmar. Și apoi mă lovea un val uriaș de depresie, în timp ce lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji, fără să se oprească. Abia astăzi, după 14 ani, am ajuns în sfârșit într-un punct în care pot să spun că accept ceea ce s-a întâmplat. Dar nu am de gând să mint, pentru că uneori încă mă mai lovește faptul că s-a întâmplat și din nou simt furie, șoc și tristețe, toate în același timp. Dar apoi momentul trece și pot să merg mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și pe măsură ce anii trec, devine mai ușor, dar întrebările fără răspuns sunt mereu acolo. Așadar, procesul nu se termină niciodată, iar acest lucru îl face foarte diferit de orice alt tip de doliu.
Dorința de a-ți asuma vina pentru ceea ce s-a întâmplat
Poate fi ușor să știi ce să învinovățești atunci când cineva moare din cauza unei boli terminale. Puteți pur și simplu dai vina pe acea boală pentru că a luat viața persoanei dragi. Dar atunci când cineva moare în urma sinuciderii, pe cine poți da vina? Dai vina pe membrul familiei tale pentru că s-a sinucis? Te învinovățești pe tine însuți? Ai fi putut face ceva pentru a preveni acest lucru? În ambele cazuri, există această nevoie de a da vina pe cineva sau pe ceva, indiferent ce s-a întâmplat. Dar problema este că nu poți găsi cu adevărat vinovatul sau, dacă găsești, te simți și mai prăbușit.
Suicidul este adesea rezultatul unei decizii luate de o persoană care a simțit că nu are altă opțiune. Dacă privești lucrurile așa, cum poți să-i învinovățești? Când au simțit că nu au avut unde să se ducă sau să se întoarcă, atunci nu este chiar vina lor, nici a altcuiva. Este pur și simplu ceva ce s-a întâmplat pentru că a fost cel mai „bun” lucru la care s-au putut gândi în acel moment. Când spun „cel mai bun”, nu mă refer la faptul că a fost o decizie bună. Ci, mai degrabă, a fost o decizie care li s-a părut corectă în acel moment. Știind acest lucru, devine mai ușor de înțeles. Și chiar dacă acest lucru nu va schimba nimic, poate ajuta să ajungem la o stare de acceptare.
Cum am mers mai departe, dar încă mai privesc în urmă
După pierderea unei persoane dragi, trebuie să găsești în cele din urmă o oarecare acceptare și poate o oarecare normalitate. Dar chestia este că viața nu va fi niciodată cu adevărat normală. Nu va fi la fel cum te-ai aștepta. Pentru că în acea zi, s-a creat o prăpastie. Aceea a fost ziua în care totul s-a schimbat. Și, din cauza asta, au existat practic doi „eu”. Primul eu a fost cel care a existat cu mama mea, iar al doilea este viața fără ea. Și, dacă nu ai trecut și tu prin moartea unui părinte, este greu de explicat exact cum se simte asta. Dar voi încerca.
În principiu, mă simt ciudat. Mă simt uneori ca și cum aș trăi în corpul altcuiva. Sunt încă momente în care nu-mi vine să cred că ea nu mai este aici. Și mai sunt și momente în care mă întreb cum ar fi fost viața dacă ea ar fi trăit. Din cauza modului în care s-a întâmplat, sunt eu care trăiesc cu consecințele unei decizii pe care a luat-o altcineva. Sunt eu, cea care încearcă să se bucure de viață, dar care nu poate să nu se întrebe „ce-ar fi fost dacă” sau „de ce ea? De ce eu?”.
Sunt eu, cea care merge înainte, dar se uită mereu în urmă. O parte din mine încă se agață de trecut și de ceea ce ar fi putut fi. Ce ar fi putut fi spus. Și ce ar fi putut fi făcut. Este un regret. Cu asta ne lasă sinuciderea unei persoane dragi pe noi ceilalți: cu regrete.
Încă mă mai lupt cu gândul că mama mea s-a sinucis
Inutil să mai spun că încă mă lupt cu faptul că mama mea s-a sinucis. Nu prea vorbesc despre asta, dar gândul este mereu prezent. A devenit o parte din mine. Face parte din ceea ce sunt. Acesta este motivul pentru care pot să scriu despre asta abia după 14 ani. Și mă bucur că am ajuns în sfârșit în acest punct. Pentru că nici măcar acum cinci ani nu aș fi fost în stare să o fac. Nu este ceva peste care să poți trece repede și nu este un gând care va dispărea vreodată.
Fără îndoială, moartea mamei mele este cel mai greu lucru cu care a trebuit să mă confrunt vreodată. Mama a fost cea mai bună prietenă a mea. Îmi amintesc cum îmi spunea povești despre copilăria ei din Coreea de Sud, cum o priveam cum făcea kimchi și alte mâncăruri coreene și cum râdeam cu ea despre cele mai prostești lucruri. Bineînțeles, au existat certuri și resentimente, dar în spatele tuturor, mama mea era o persoană bună. Și mi-aș fi dorit ca ea să nu fi simțit că trebuie să plece, mai ales din cauza a tot ceea ce a pierdut. Încă îmi lipsește foarte mult și știu că asta nu va dispărea niciodată. Mi-aș fi dorit să nu fi fost nevoită să plece în felul în care a plecat. Dar s-a întâmplat, așa că tot ce pot face este să merg mai departe. La urma urmei, ce altceva este de făcut?
Citește și:
Surse foto: istockphoto.com
Surse articol: Articol tradus și adaptat după un material publicat pe site-ul helen-hensell.medium.com.
Urmareste-ne pe Google News
