Ce fel de părinte ai fi dacă n-ai mai ține cont de ce zice lumea?

Ne-am uitat unul la altul, am oftat, am luat tableta și am lăsat-o să se joace în camera alăturată în timp ce noi ne terminam episodul. Apoi s-a dus înapoi în pat. Toată lumea era fericită. Câteva minute mai târziu, ne-a chemat din nou, tulburată. „Mami, ți-am arătat obby-ul (pista cu obstacole) greșit. Am făcut unul care era foarte greu și ți l-am arătat doar pe cel ușor.” Acum să vă spun, fiica mea e o mare hoțomană. Știam că acesta era doar un pretext pentru a trage de timp și a se juca mai mult. „Bună încercare, puștoaico!”, i-am zis în timp ce închideam tableta.

Dar apoi am auzit-o plângând. Tare. Timp de câteva minute. Lacrimi de durere adevărată!

M-am urcat în patul ei supraetajat și mi-a explicat cât de supărată era pe ea însăși că îmi arătase obby-ul greșit și că acum nu va mai avea niciodată șansa să mi-l arate pe cel mai greu, pentru că jocul - și creația ei - vor dispărea. Am stat acolo în tăcere pentru o clipă. Voiam să mă țin de cuvânt și să spun nu. Adică, era aproape 10 noaptea. Deja o lăsasem să stea trează după ora de culcare pentru a juca acest joc - cu siguranță că încă o indulgență m-ar muta din categoria „părinte amuzant” în cea de „părinte slab care cedeaza în fața lacrimilor de crocodil ale copiilor săi”, nu?

Citește și: Ce fel de parinte esti?

Am știut în adâncul meu că dacă i-aș fi spus „da” în acel moment nu însemna că o „răsfățam”, ci că îi arătam compasiune într-un moment de emoție dificilă. Sau, în cuvintele de pe @empowered.parenting, pur și simplu o tratam ca pe „o persoană cu o experiență umană complet validă”. Chiar și așa, puteam să simt literalmente cum în mine se dădea o luptă. Dar de ce o astfel de luptă? Mi-am dat seama repede că nu eram îngrijorată de fapt că o răsfățam, ci eram îngrijorată de faptul că un public misterios mă urmărea și judeca felul în care îmi cresc copilul. Cumva, lăsasem standardele unor persoane pe care nici măcar nu le puteam identifica să se strecoare în patul de sus unde ne îmbrățișam. Așa că i-am spus fiicei mele: „Hai, dragostea mea. Hai să-mi arăți obby-ul”.

Întregul ei comportament s-a schimbat imediat. Zâmbea, dar nu erau zâmbetele obișnuite de victorie pe care le afișează atunci când mă convinge să îi dau mai mult desert, ci doar o ușurare și o bucurie autentică. A chicotit veselă în timp ce mă privea cum mă jucam cu obby-ul ei, iar apoi s-a dus la culcare cu un sentiment dulce și liniștit de mulțumire.

Ce vreau să spun cu această mică poveste? Uneori, dorința de a face lucrurile „bine” în creșterea copiilor este atât de puternică încât nu pot să mă întreb cine, mai exact, decide ce este bine pentru fiecare? Suntem atât de inundați de informații, sfaturi, norme culturale și atitudini sociale încât poate fi greu să trecem de ele și să ne accesăm de fapt propria intuiție, propriile valori și adevăruri spirituale.

Ce fel de părinte ai fi dacă n-ai mai ține cont de ce zice lumea?

În adâncul sufletului meu, îmi doresc ca ai mei copii să se simtă în siguranță. Vreau ca ei să știe că emoțiile și nevoile lor sunt valide, chiar și atunci când, inevitabil, au nevoie de ajutor pentru a învăța cum să le exprime în moduri sănătoase. Mai simplu spus, vreau să îi tratez așa cum mi-ar plăcea mie să fiu tratată de cei din jur.

Ca și fiica mea, și eu îmi simt emoțiile destul de puternic, adesea în legătură cu lucruri pe care alții le pot considera lipsite de importanță. Ajung deseori să mă consum din lucruri mărunte și să devin incapabilă să mă scutur de o anumită emoție. Și sunt un adult rezonabil de sănătos și de bine ancorat la realitate. Dacă există ceva mărunt ce pot face pentru a calma o furtună mistuitoare în inima copilului meu - un copil care încă încearcă să dea sens lumii sale interioare - atunci mă angajez să fac acest lucru. Este ceea ce mi-aș dori ca cineva să facă pentru mine.

Citește și: Ești un părinte bun, dacă micuțul tău îți spune aceste 12 fraze

Suntem diferiți, iar deciziile unui alt părinte vor fi aproape întotdeauna diferite de ale mele!

Ceea ce mi-a arătat această seară a avut prea puțin de-a face cu o anumită filozofie de parenting și totul are legătură cu cine și ce permitem să aibă cel mai mare cuvânt de spus în deciziile noastre parentale.

Dacă m-ați întreba într-o zi obișnuită dacă îmi pasă de ceea ce cred alții despre felul în care îmi educ copiii, probabil că v-aș răspunde cu „bineînțeles că nu!”. Din punct de vedere intelectual, știu că presiunea socială este rareori un motiv bun pentru a face ceva. Dar viața reală nu este atât de simplă. Este imposibil să nu lăsăm mesajele și opiniile din jurul nostru să se infiltreze în deciziile noastre, în mod subconștient.

De aceea, a fost crucial pentru mine să devin un părinte conștient. Dacă reușesc să mă opresc și să reflectez, așa cum am făcut-o în acea seară, pot separa adevărul de numeroasele voci care încearcă să mă influențeze. Mă pot ancora în momentul prezent și mă pot concentra pe ceea ce trăiește copilul meu aici și acum. Pot să îmi fac timp să îmi recunosc propria stare emoțională și să elimin orice factor care are o influență nedreaptă asupra reacției mele. Și pot evalua dacă răspunsul meu este de fapt în concordanță cu valorile mele fundamentale.

Nu fac acest lucru atât de des pe cât mi-aș dori, dar mă simt atât de bine atunci când o fac. Sunt „un proiect” în lucru, dar sper că atât „victoriile”, cât și „pierderile” în materie de parenting mă vor menține umilă și îmi vor reaminti să îmi văd copiii așa cum mă străduiesc să mă văd pe mine însămi: departe de a fi perfecți și totuși profund demni de iubire necondiționată.

Citește și: 4 lucruri la care trebuie să renunți dacă vrei să fii un părinte mai bun