Cum arată viața unui copil trăită în rulotă, mereu pe drumuri. „Condițiile mizere și lipsa socializării mi-au distrus copilăria”

Cu doi ani înainte de a mă naște, părinții mei au devenit evanghelici. Au început rapid munca misionară în America Centrală și au fost mereu pe drumuri, călătorind prin șapte țări. În cele din urmă, m-am născut în Nicaragua. Am fost doar noi trei pentru o vreme, dar în câțiva ani, părinții mei au mai făcut încă trei copii și am devenit o familie misionară de șase persoane. Timp de câțiva ani, în perioada '70 - '80, am călătorit prin diferite orașe, predicând localnicilor și încercând să convertim cât mai mulți oameni - totul în timp ce împărțeam spațiile înghesuite pe care le ofereau rulotele.

Trebuie să recunosc, însă. Acest mod de viață a avut unele avantaje, cum ar fi experiențele unice de călătorie și accesul la diferite culturi, dar dezavantajele au fost mult mai mari.

Mă simțeam constant în pericol pentru că eram mai mereu pe drumuri

Probabil unul dintre cele mai mari dezavantaje ale locuitului în rulote este faptul că eram mai mereu pe drum. Iar acest lucru îmi dădea un sentiment de nesiguranță. Mă simțeam mai mereu în pericol. Părinții mei au încercat să ne protejeze de această realitate, dar nu puteau face prea multe. De mai multe ori, am fost amenințați cu cuțite și am avut chiar și pistoale îndreptate spre noi. Niciodată știai când lucrurile erau pe cale să se înrăutățească, iar noi eram mereu în alertă.

Una dintre cele mai periculoase situații ne-a prins în timpul revoluției sandiniste din Nicaragua, în anii '70. Aveau loc multe lupte, iar sute de oameni încercau să evacueze zona. Noi încercam să scăpăm, așa că tata a încercat să ne conducă prin albia unui râu secat. În câteva minute, soldații sandiniști ne-au înconjurat vehiculul cu armele îndreptate spre noi. Se auzeau multe țipete și amenințări în timp ce încercau să ne fure toate lucrurile, inclusiv remorca. După ce am reușit să scăpăm, frica și sentimentul de nesiguranță au rămas cu mine.

Până la vârsta de 7 ani, mutatul constant de colo-colo mă afectase cumplit. Devenisem un copil anxios!

Familia mea nu a avut niciodată o „bază”, o casă pe pământ la care să ne întoarcem. Tot ce aveam era duba înghesuită și ajutoarele pe care părinții mei le luau de pe unde puteau. Totul era într-o continuă schimbare.

M-am consumat enorm emoțional încercând să mă adaptez la fiecare loc nou pe care l-am vizitat. Fiecare țară avea propria cultură; fiecare oraș și fiecare sătuc era diferit. A fost o nebunie să încerc să mă adaptez la toate aceste situații, încercând în același timp să am un comportament exemplar, așa cum se așteptau părinții mei de la mine.

Lipsa de stabilitate și de rutină m-a transformat într-un copil anxios. După ce am crescut și m-am mutat singură, m-a urmărit un sentiment de neliniște. Mă așteptam ca acesta să dispară după ce aveam casa și stabilitatea la care tânjeam dintotdeauna - dar a persistat.

La 20 și-un pic de ani, m-am mutat într-un apartament, dar mă gândeam în mod constant la modalități de a nu petrece timp în el. Îmi găsisem un loc de muncă și eram cuprinsă de dorința de a demisiona, de a face ceva. Simțeam că bat pasul pe loc. Nu exista odihnă.

Încă mă mai simt așa câteodată și, după ani de terapie, am ajuns în punctul în care îmi spun: „Am o casă și pot trăi aici cât timp vreau.” Încă încerc să conștientizez acest lucru.

Homeschooling-ul și educația strictă pe care am primit-o de la ei mei, m-au afectat din punct de vedere social!

Pe lângă faptul că am avut probleme în a mă adapta de la o cultură la alta, mutatul constant m-a împiedicat să-mi fac prieteni. Acest lucru și disciplina strictă din partea părinților m-au afectat din punct de vedere social.

Mama noastră ne-a educat acasă pe mine și pe frații mei. Ea ne-a insuflat o bază solidă de gramatică și engleză. Din motive de siguranță, părinții mei nu au vrut ca eu sau sora mea să ieșim prea mult afară, așa că nu am învățat niciodată spaniola fluent. Această barieră lingvistică a jucat un rol în incapacitatea mea de a-mi face prieteni.

Am vrut să fiu mai curajoasă și mai sociabilă, dar nu am putut. De asemenea, am fost închisă într-o bulă mică și nu am avut ocazia să fiu doar un copil și să fiu în preajma altor copii. Tatăl meu spunea întotdeauna că copiii care se petreceau prea mult în preajma altora de vârsta lor învățau obiceiuri proaste. Ca adult, încă mai am probleme în a socializa. Lucrez la modul în care mă comport în diverse situații cu colegii de la locul de muncă și abia acum stăpânesc arta conversației.

Sunt, însă, unele lucruri pe care nu le-aș schimba...

Sunt cu adevărat recunoscătoare că am avut ocazia să vizitez atât de multe locuri în copilărie. Am avut șansa de a interacționa cu comunitățile indigene și chiar am învățat câteva fraze în limba mayașă. Viața de călător mi-a insuflat, de asemenea, dorința de a vedea lumea, ceea ce m-a motivat să vizitez zeci de țări.

Da, am probmele emoționale din cauza anilor petrecuți în rulotă călătorind, dar am făcut terapie și am un psihiatru bun. Călătoria mea spre vindecare a fost uimitoare și, în sfârșit, încep să mă cunosc ca persoană, dincolo de așteptările pe care ceilalți le aveau de la mine. Asta mi se pare minunat și nu aș putea fi mai fericită!