Apoi am privit la motanul meu. Care zăcea leneș în pat, căscând spectaculos, cu burtica spre tavan și făcând ... NIMIC. Și, Doamne, ce l-am mai invidiat! Pe el, întruchiparea stilului de viață italienesc: dolce far niente! Ce, nu știți cum se traduce? Vă spun eu: viață de mâță.
Până să devin mamă, acest NIMIC nu reprezenta o opțiune, pentru că aveam atât de multă energie, tinerețe și lucruri faine de făcut că a face nimic era frustrant și neproductiv. Îmi plăcea să fac ce fac toți tinerii fără mari responsabilități: ieșeam prin oraș, pe la terase, prin baruri, dansam prin cluburi, mergeam la piese de teatru, la chefuri prin garsoniere înghesuite sau prin camere de cămin, dar și munceam la joburi care, deși nu ofereau financiar mult pe atunci, ofereau suficient ca să ne trăim tinerețea. Concediile erau pline de concerte, de activități zbuciumate și consumatoare de energie.
Apoi am devenit mamă și lucrurile s-au schimbat. Îmi amintesc că în primul concediu, în Bulgaria, când Anya avea un anișor, tot ce am făcut era să mergem la plajă, să dormim 3 ore la prânz, să mergem iar la plajă și să dormim iar, nu mai târziu de ora 9-10, seara. Și asta ne epuiza total. Acum Anya are 11 ani, dar asta nu înseamnă că devine mai ușor. Pentru că nevoile ei, deși nu mai sunt primare, precum hrană, somn și igienă, au devenit mult mai sensibile și mai epuizante emoțional. Acum trebuie, pe lângă treburile casnice, să fiu mereu atentă la nevoile ei emoționale și cognitive. Și asta solicită la fel de mult timp ca un copil mic care are nevoie să fie șters la fund de 5 ori pe zi.
Așa că îmi invidiez motanul la greu. Pentru că, în 11 ani de zile, mi-am dat seama că activitatea mea preferată de când sunt mamă este să nu fac NIMIC! Dar absolut nimic. Să vă spun când am avut această revelație. Vara aceasta, în Grecia fiind într-un concediu liniștit de 10 zile, am avut o criză puternică de rinichi. O piatră care a decis că vrea să facă parte din nisipul Greciei. Așa că am ajuns la urgențe și 2 zile am fost nevoită să renunț la zilele de plajă, pentru că nu mă simțeam capabilă să stau în soare, iar de intrat în apă, nici atât, la cât de inflamat era rinichiul. Așa că am stat în căsuța pe care o închiriasem prin AirBnb și nu am făcut NIMIC. Mulțumesc soțului meu pe această cale. Nu am pus prosoape în geanta de plajă, nu am pus prosoape la uscat după ce am venit de la plajă, nu mi-am făcut duș să dau jos apa sărată, nu m-am schimbat din și în costum de baie, nu am dat indicații Anyei cu privire la ce să facă, ce să mănânce, cât să stea pe telefon. 2 zile am stat degeaba, nu m-am schimbat nici măcar de rochia de casă. Nu am luat decizii, nu mi-am dat cu părerea, nu mi-am exersat atribuțiile mele de mamă sau soție, nu am intrat pe Social Media, nu am vorbit la telefon cu nimeni, nu mi-am citit emailurile sau mesajele. Am citit, și nici măcar atât, pentru că marea parte a timpului am privit marea, am lăsat briza să îmi intre în suflet și am pus PAUZĂ pe tot. Am fost eu și cu piatra mea. Care a devenit filosofală la final, când mi-am dat seama că au fost cele mai minunate două zile din viața mea recentă. Pentru că am adorat să nu fac NIMIC.
Îmi amintesc un moment din acela din copilărie care te urmărește toată viața. Aveam vreo 6-7 ani când am sărit cu colacul de pe malul lacului Amara (acolo locuiau bunicii mei) și cum eram atât de mică, colacul a rămas la suprafață și eu m-am dus la fund. Și am înotat pe la fund câteva zeci de secunde și îmi amintesc panica mea și cum a început să îmi bată inima tare. Și apoi mi-am dat seama că pot să pun picioarele jos, pe fundul lacului. Și le-am pus și apa era până la umerii mei. Ei bine, momentul acela când am realizat asta și am ieșit cu capul deasupra apei și am respirat a fost identic cu acele două zile de făcut NIMIC. A fost ca și cum mi-am salvat viața singură. O revelație, o gură de oxigen când credeam că mă înec.
Așa că, dragi mămici de pitici, știu că îi iubiți și că faceți multe sacrificii pentru ei, dar vă recomand din tot sufletul meu de mamă, să puneți pauză măcar câteva zile pe an. Dar o pauză precum a mea, în care chiar să nu faceți nimic. Nu trebuie să fie mai multe zile legate. Una este suficientă. De preferat când sunteți în concediu, în altă parte decât acasă, ca să nu vă facă cu ochiul șosetele împrăștiate prin casă sau vasele murdare. Uneori NIMIC este mai MULT! Pentru mine a însemnat mai multă introspecție, mai multă liniște, mai mult echilibru și mai multă energie emoțională decât am avut vreodată. Specialiștii îi spun mindfullness. Eu îi spun viață de mâță.
Surse foto: Arhivă personală
