De ce nu am să le mai spun niciodată copiilor mei „obraznici”

„Immy, e timpul să te duci în camera ta și să te calmezi”, i-am spus cu fermitate și, în timp ce ea țipa, am condus-o în camera ei și am lăsat-o singură. Când m-am întors câteva minute mai târziu, furia ei se redusese la lacrimi. „Nu sunt o fată obraznică!”, spune ea printre suspine.

Imediat, furia mea s-a evaporat și am simțit familiara vinovăție de mamă (există vreo situație în care acest sentiment să nu se strecoare?). Nu o făcusem obraznică, dar era evident că știa că se purtase urât - și nu-i plăcea acest sentiment. Am îngenuncheat în fața ei și mi-am pus brațele în jurul ei. „Nu, draga mea, nu ești deloc o fată obraznică”, i-am spus cu blândețe. „Dar nu a fost în regulă să nu o asculți pe mama ta și să țipi așa, știi, nu?”.

De ce nu am să le mai spun niciodată copiilor mei că sunt obraznici

Acum, nu pretind că sunt vreun expert în parenting, dar indiferent cât de rău se comportă Immy sau fiul meu de patru ani, Theo, eu și soțul meu Tom am jurat să nu-i numim niciodată copii „obraznici”. Da, comportamentul lor poate fi obraznic în anumite momente, fapt pentru care sunt certați și disciplinați (evident, nu fizic) atunci când se poartă urât. Dar nu vreau ca ei să crească cu această etichetă îngrozitor de reductivă.

Pentru început, la vârstele de doi și patru ani, pot fi copiii cu adevărat „obraznici”? Nu cred. Cel puțin nu în mod intrinsec. Cred eu că există un motiv pentru care se comportă uneori nepotrivit, fie că este vorba de faptul că sunt obosiți, fie că au nevoie de atenție sau că se luptă cu emoțiile lor. Cred că este de datoria părintelui nu doar să se ocupe de comportamentul negativ, ci și să afle motivul din spatele acestuia și să se ocupe și de acesta.

Îmi aduc aminte de o întâmplare care a avut loc în timpul lockdown-ului. Am comandat atât de multe jucării pentru copiii mei în acea perioadă, însă Immy alege să se joace tot cu elefantul de pluș al fratelui ei, Theo. Nu contează că mai sunt cel puțin alți patru elefanți de diferite forme și mărimi pe podea, singurul pe care îl vrea este cel pe care îl are Theo. 

În mod inevitabil, Theo strigă la sora lui „Dă-mi elefantul înapoi”, ceea ce o sperie. Urmează lacrimi de ambele părți și eu arătându-i alte zeci de jucării cu care se pot juca. Dar, cu siguranță, în loc să îi etichetăm pe oricare dintre ei drept „obraznici” în această situație, este mai productiv să îl învățăm pe Theo să facă un pas în spate, atât față de Immy, cât și față de furia lui instinctivă - justificată sau nu - și să învețe cum să gestioneze această emoție într-un mod calm.

Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt perfectă și de multe ori sfârșesc prin a mă alătura strigătelor și, în ocazii deosebit de neplăcute, și lacrimilor. Nu mă descurc întotdeauna bine în aceste situații. Dar îmi voi aminti mereu un citat dintr-o carte de parenting pe care am citit-o odată: „Dacă îi spui unui copil că este obraznic, tot ce faci este să creezi un copil obraznic”. Chiar mi-a rămas în minte. Pentru că, dacă îi numesc așa pe Immy și Theo, nu fac decât să-i conving că sunt. Nu numai că acest lucru le-ar afecta stima de sine înainte de a fi construită, dar dacă ei cred că este adevărat, sau cel puțin că eu - una dintre persoanele din lume care ar trebui să aibă o părere bună despre ei - cred că sunt obraznici, de ce ar fi altfel? 

Și nu doar etichetele negative îi pot afecta pe copii. Chiar și faptul că sunt catalogați drept „inteligenți” și „muncitori” se poate dovedi stresant pentru copii, care pot simți presiunea de a se ridica la înălțimea acestor etichete.

Așa că, vă rog, haideți să nu ne mai etichetăm copiii și doar să îi vedem. La urma urmei, sunt destul de uimitori așa cum sunt!