Iată de ce copiii mei nu îmi spun ”mami”

Timp de 10 ani, eu și soțul meu nu ne-am dorit copii. Nu aveam imaginație suficientă pentru ei. Nu ne doream să îi facem. Să îi creștem. Mă îngrijoram că copiii vor fi periculoși pentru mine, de la riscul mortalității maternale la naștere, la finanțele pierdute și parentingul acela epuizant de care nu aveam nevoie. Dar mă îngrijoram și de cât de periculoasă aș fi eu pentru copii. Nu vedeam în imaginea aceea a icoanei catolice cu madona alăptând ceva miraculos sau magic. Așa că, fiind verbală, judecată pentru asta și cu o dragoste obscenă pentru autonomia mea, am preferat ca ”darurile” mele dumnezeiești să fie folosite în alt scop, mai folositor. 

Așa că, din motive pe care aș putea să încerc să vi le explic, dar nu aș putea, pentru că se schimbă de la secundă la secundă, ne-am întregistrat pentru cursuri de asistenți maternali, curioși să vedem dacă sunt copii în comunitatea noastră care au nevoie de ajutor sau poate vom avea nevoie noi de ajutorul lor. S-a ajuns la ceva potrivit. Prin plasament, toate detaliile care păreau defecte în mine, au devenit atuu-uri când am luat în casa noastră copii autonomi, care pot să vorbească, să înțeleagă, să comunice. 

”Cum vreți să vă spună copiii?” ne-a întrebat asistentul social, înainte de a primi primul copil în plasament, și răspunsul a fost atât de logic și clar și de rapid pentru mine: “Um, Erin?” Nu vedeam nicio problemă în modul de adresare al copiilor cu numele meu. Asta până ce au apărut în viața mea cele trei surori pe care le-am luat în plasament, toate de vârstă de școală primară. Atunci am realizat că a te adresa mamei, indifierent că este asistentă maternală, adoptivă sau mama ta, cu prenumele ei, încalcă grav regulile societății și duce la confuzie. 

• La cabinetul medical: ”Mami, acum poți să vii înapoi în cabinet.”
• La școala primară: ”Mami, acum poți semna aici.”
• La o întâlnire de joacă: ”Și mami ce vrea să bea?”

Cred că niște benzină. M-aș împăca să mi se spună ”mami” de către copiii mei, dar de către cineva străin? 

Dragă cititorule, îți promit că încerc să fiu blândă. Am încercat să fac dansul mamei care se prezintă cu ”Bună, eu sunt Erin”, dar simțeam că toată societatea se îndreaptă împotriva mea ca să fiu ceea ce era convenabil pentru ei: o femeie care intră în toate tiparele. Într-adevăr, singurele care nu păreau deranjate de preferințele mele lingvistice erau fetele noastre. A funcționat perfect, eu atașată de prenumele meu, ele atașate de prima lor mamă. Și asta nu s-a schimbat nici când din plasament, scenariul nostru s-a transformat în adopție și au devenit legal fiicele noastre.

Este foarte probabil ca dacă le-aș fi ținut eu în pântece, le-aș fi născut, mi-ar fi spus ”mami”. Pentru că este clar că nu întrebăm mamele tradiționale ”cum ai vrea să îți spună copiii tăi?”, dar de ce să nu o facem când acordăm atât de multă atenție numelor pe care le alegem pentru ei. Sigur că am pierdut anumite intimități care se petrec înainte ca un copil să se adreseze cu orice, înainte de a înțelege unde te termini tu și unde încep ei. 

Dar a fost ceva magic pentru mine când am devenit mamă într-un mod care onorează obsesia mea pentru autonomia mea, personală, fizică și chiar fonetică. Fiicele mele sunt adolescente acum. Chiar dacă, într-un mod minunat nu îmi spun mami, pot să văd cum relația lor cu mine ca mama lor se schimbă - și într-un mod lipsit de logică, fiecare relație este diferită. Așa că sunt convinsă și că relația mea cu ”mami” se va schimba. Însă mereu voi fi Erin. 

Citește și:

• Adevăratul motiv din cauza căruia Mama și Tata sunt primele cuvinte ale bebelușului
• Când ar trebui copilul să nu le mai spună părinților “mami” și „tati”