Când ar trebui copilul să nu le mai spună părinților “mami” și „tati”

Voi începe prin a-mi expune părerea, pentru simplul motiv că, în mod surprinzător, nu există niciun fel de material care să abordeze această temă. Am întâlnit copii, deveniți apoi adulți în deplinătatea capacităților (fizice și mentale) care se adresează părinților în această manieră, însă nu am considerat apectul drept unul ieșit din comun. Poate doar ușor amuzant, căci trebuie să recunoaștem că nu-ți poți păstra seriozitatea când auzi un vlăjgan care însumează nu mai puțin doi metri în înălțime și 30 ani în vârstă biologică care se adresează mamei sale cu mami (și o denumește astfel și în lipsa sa). Dar, de asemenea, am întâlnit și adulți care, învățați de mici astfel, se adresează părinților pe numele de botez. Ceea ce, trebuie să admit, consider că mi se pare mult mai bizar decât prima situație. Pe aceasta din urmă o consider sincer o îndepărtare forțată și, mai mult, intenționată, de frumusețea, delicatețea pe care le presupune un părinte, fie acesta mamă sau tată. Este mult prea brutal, mult prea lipsit de sentimente și-mi pare că acel copil este pur și simplu privat de o bucurie.

Desigur, fiecare părinte este liber să facă cum consideră corect și mai bine, este îndreptățit să-și crească și să-și educe copilul după cum crede de cuviință. De aceea, orice părere aș putea avea asupra acestui subiect, nu se constituie decât într-o simplă părere și, în consecință, nici nu aș putea emite vreun fel de sfat în această privință. Singurul lucru pe care vi-l recomand, din ipostaza de părinte și din toată inima, este să procedați întotdeauna cum simțiți că este bine pentru voi și pentru familia voastră.

Cum a fost la mine în copilărie, dar și acum la maturitate când mă aflu la rândul meu în plin proces de creștere și îngrijire a unui pui de om? Cred că până la vârsta de aproximativ 6-7 ani m-am adresat folosind formulele de mami și tati părinților mei (deși nu aș băga mâna în foc deoarece memoria din perioada timpurie a vieții nu reprezintă chiar punctul meu forte, dacă mă înțelegeți), ulterior desemnându-i și adresându-mă cu ajutorul clasicelor mamă și tată. Așa mi s-a părut normal, natural, nu mi-a sugerat nimeni să-mi schimb modul de adresare, dar îmi imaginez că a fost efectiv un prag de apropiere pe care l-am depășit benevol. Acum, ca părinte libertin ce mă consider, nu am impus niciun fel de restricții băiețelului meu. L-am lăsat să îmi spună cum consideră de cuviință. Desigur, primează diminutivul mami, mamăăăă la nervi, alternat cu multe altele, după inspirația de moment. Astfel, ca să înțelegeți despre ce este vorba, paleta apelativelor care mă desemnează pe mine, cea care i-a dat viață, include recent man și dude (îmi închipui că influența nefastă a tutorialelor de pe youtube s-a manifestat și pe acest plan), babi, piți (din fericire, de mult apuse din limbaj - sursa de inspirație era reprezentată, evident, de filmele de desene animate vizionate), mam și multe altele. Nu m-a deranjat niciunul dintre ele, ba din contră m-a bucurat faptul că am un copil deschis la minte. Însă, să nu ne întrecem cu gluma (nu că nu am face-o în mod frecvent și abuziv), în public trebuie să păstrăm decența, iar mami și mamă ramân de bază.

Opinia specialistului 

Doamna Mirela Horumba psihoterapeut experiențialist, consiliere individuală, cuplu și familie www.mirelahorumba.ro ne-a răspuns la următoarele întrebări:

1. Exista vreo vârstă, în opinia dvs., la care copilul ar trebui să înceteze să se adreseze părinților cu mami și tati? Explicați.

În general aceste apelative, în forma lor de diminutive, sunt specifice vârstelor mici ale copilăriei. Adesea ele "se transformă" odată cu creșterea copilului și devin "mamă" și "tată". Dacă ele mai sunt prezentate în vocabularul din ciclul primar, odată cu intrarea la pubertarea acestea sunt folosite foarte rar, cu timpul existând posibilitatea ca ele să fie înlocuite definitv. La vârsta adolescenței, când prezența grupului de prieteni este foarte importantă, apelarea explicită a părinților este chiar evitată în mod contant.

2. În ce mod ar trebui să se adreseze copilul părinților, respectiv în ce mod nu ar trebui să se adreseze?

Cred că este important să subliniem că există totuși părinți și copii pentru care acest gen de adresare cu "mami" și "tati" este o constantă în modelul lor de comunicare verbală, menținându-se uneori și la vârstele la care copilul devine adult.
Acest mod de a folosi cuvintele nu are nimic aparent deficitar în el din perspectivă psihologică, însă de multe ori este însoțit de comportamente caracteristice copilăriei mici și atunci devine caracteristica unei relații parentale deficitare din perspectivă emoțională.

3. Ce sfaturi aveți pentru părinți, dar și pentru copii în acest sens?

Indiferent de modul de adresare al copiilor, părinții au responsabilitatea să se asigure că le creează copiilor spațiu de autonomizare, de creștere interioară, evident cu folosirea unui limbaj adecvat vârstei. Uneori chiar adulții sunt cei care le solicită copiilor o astfel de manieră de a vorbi, cu niște beneficii psihologice pentru ei (unii acceptă cu greu că le-au crescut copiii) însă nu și pentru copii.

La voi în familie cum este situația? 

Mulțumim doamnei Mirela Horumba pentru informațiile oferite.