Belgia a devenit prima tara din lume care permite eutanasierea la cerere a bolnavilor de orice varsta in stare terminala. Subliniez orice varsta, pentru ca parlamentul lor a adaugat cateva amendamente la legea deja existenta, prin care medicii pot sa incheie viata copiilor care sufera de boli terminale. Ca sa fie aprobata, legea trebuie doar sa fie semnata de Regele Philippe, despre care nu se crede ca i se va opune. Pediatrii si politicienii care sunt de acord cu aceasta lege, spun ca si copiii bolnavi trebuie sa aiba aceleasi drepturi de a alege sa isi incheie viata ca si adultii, atunci cand se lovesc de suferinta de nesuportat. Pe de alta parte alti medici si grupuri religioase spun ca astfel de cazuri sunt atat de rare in cazul copiilor incat nu este nevoie de o lege atat de dramatica. Ei spun ca se tem ca legea poate fi interpretata gresit, si ca o decizie atat de importanta, care tine de viata si de moarte, nu poate fi luata atat de usor. In timpul votului din Parlament, o voce din public a strigat "criminalilor".
Legea spune ca orice copil aflat intr-un stadiu terminal de boala poate solicita eutanasierea, care i se va aproba numai daca copilul este foarte aproape de moarte si o echipa de psihologi, medici si alti profesionisti in domeniu sunt de acord ca ea sau el este indeajuns de matur/a sa inteleaga semnificatia eutanasierii. Desigur, cererea trebuie sa fie aprobata si de parinti. "Ca pediatru, primul lucru pe care il doresc este sa vindec copiii si bebelusii si sa ii faca sa se simta mai bine cat de repede posibil. Aici vorbim despre problemele pe care nu le putem rezolva. Si atunci, chiar daca nu este o solutie pozitiva, trebuie sa avem totusi o solutie ca acesti copii sa nu sufere.", spune Dr Gerlant van Berlaer, de la Spitalul Universitar din Bruxelles. Pe de alta parte, Dr Stefaan Van Gool, spune ca nu a avut niciodata astfel de cereri si ca "daca vom deschide aceasta usa, nu mai avem control asupra a ceea ce va intra si va iesi pe ea." Multi pediatri care sunt de acord cu aceasta lege sunt de acord ca astfel de cazuri sunt rare, insa spun ca sunt multumiti pentru ca pot oferi si aceasta varianta ca solutie, cand nu au alte solutii.
Am prezentat informatia obiectiv, iar acum as vrea sa o disec putin cu subiectivismul meu de mama.
In primul rand, incerc sa inteleg durerea parintilor care trec prin astfel de momente ingrozitoare, si, pentru ca am o forta empatica puternica, pot spune ca eu, una, nu as mai fi om, nu as mai gandi rational, as fi sfarsita, epuizata, insa as avea in suflet un sentiment care va fi extraordinar de puternic pana in ultimul moment: speranta. Nu as renunta nicio clipa sa lupt pentru copilul meu, si nu as inceta sa sper in minuni, chiar si atunci cand copilul meu si-ar da ultima suflare. As sta acolo, langa minunea mea si m-as bucura de fiecare moment langa ea. As gasi orice solutie ca sa ii alin durerile, de la doze uriase de morfina, la cele mai adanci dorinte ale ei implinite. I l-as aduce pe Mickey Mouse in vizita, am manca impreuna cel mai mare si mai roz tort, cea mai buna inghetata din lume, i-as invita toti prietenii la joaca. Si, atunci cand durerile ei o vor coplesi, as sta langa ea, as imbratisa-o si as lasa natura sa isi urmeze cursul, sperand ...
In al doilea rand, imi amintesc destul de clar cum eram eu, ce gandeam si cum rationam cand eram mai mica, la 10, 14, 17 ani. Si, luandu-ma pe mine ca exemplu, pot spune ca nu as fi fost capabila sa iau o astfel de decizie in deplinatatea ei, nu as fi inteles-o cu adevarat. La 10 ani as fi luat totul ca pe o joaca, la 14-16 ani as fi vazut-o ca pe o bravada. Insa, pot spune, ca la oricare dintre aceste varste iubeam viata si bucuriile pe care ea mi le aducea. Un copil de 13 ani nu intelege moartea. Nici noi, adulti, nu o intelegem cu adevarat. Un copil de 13 ani pe patul de moarte, capabil sa rationeze, chiar si macinat de durere, se va bucura intens la o poveste citita de mama, la o jucarie adusa de tata, la vizita unui prieten, la un episod din desenele animate preferate, la o felie de pizza sau o inghetata. Un copil nu isi va dori sa moara, indiferent de cata durere indura. El va asocia ideea impusa sau sugerata de incetare a durerii cu un concept pe care nu-l poate intelege. Si, daca mergem mai departe, acel copil, daca este adolescent, deci mai matur, si isi doreste moartea, insa va primi refuzul parintilor lui, stiind ca are legea de partea sa, va urca bravada la o lupta cu parintii sai, care ii va picta ultimele zile nu numai cu durere ci si cu ura fata de parinti.
In al treilea rand, nu pot sa accept ideea parintilor care ar face asta, care si-ar ucide propriul copil pentru a-i curma suferinta. Spunand ca fac asta din dragoste este un cinism violent, este ca si cum ai spune ca dragostea adevarata nu accepta suferinta, ci, dimpotriva, o incheie prin moarte. Am citit comentarii si argumente, atat pro cat si contra. Am incercat sa discern cat mai bine intre ele, insa imi este imposibil sa vad obiectiv cealalta parte, a celor care isi eutanasiaza copiii din egoism, de fapt, ca sa nu ii mai vada suferind, ca sa nu mai indure ei, parintii, de fapt, durerea copiilor lor. Nu pot sa accept ca eu, parinte fiind, si medicii si psihologii din jurul meu, sa luam decizia de a omori un copil. Pentru ca asta facem, chiar daca acel copil o cere. Azi, coplesit de dureri, va spune ca vrea sa moara. Maine, cand crestem doza de morfina, il vei vedea jucandu-se fericit cu un catelus de plus, chiar daca numai pentru 10 minute. Ce comod pentru parintii belgieni, de ce sa stea zile, saptamani la capataiul copilului lor, cand il pot convinge ca scapa de durere daca cere eutanasierea? Si nu exagerez, pentru ca la asta se va ajunge, la diverse interpretari ale legii, care va ucide copii ce, poate, mai au speranta in suflet, mai au energia de a se bucura de viata.
Am o regula in ceea ce priveste copilul meu: Niciodata sa nu spui niciodata. Voi fi ferma pe pozitii, insa, in acest caz si voi spune ca imi voi incalca regula. Nu doresc vreunui parinte sa se afle in aceasta situatie vreodata, insa eu una, daca as ajunge in aceste momente terifiante, nu m-as gandi vreodata la aceasta lege, nici pentru mine si nici pentru copilul meu. Las deoparte toate argumentele religioase, si ma refer aici strict la actul in sine de a ucide. Orice decizie care curma viata unui om este o crima, chiar daca este vorba de sinucidere asistata sau eutanasiere. Nu putem avea niciodata certitudinea ca persoana care cere moartea, nu se va razgandi peste o ora, sau, poate, peste o ora se va simti mai bine pentru cateva momente, si va gusta bucati delicioase de viata. Cine sunt eu sa decid moartea copilului meu? Chiar avem drept de viata si de moarte asupra propriilor nostri copii? Voi, cum vedeti, dragi parinti, aceasta lege?
Cu drag,
Gabriela Paladi
Redactor Sef Qbebe
Urmareste-ne pe Google News
