Mi-am jurat că eu nu o să-mi las copiii să doarmă în pat cu mine. Cât am putut să mă înșel!

Acum, înainte de a mă cataloga drept o mamă rea fiindcă le refuz copiilor plăcerea de a dormi în pat cu mine, trebuie să știți că această decizie a fost luată pentru binele lor. Pentru că, la fel ca oricare altă persoană de pe acest Pământ, am și eu nevoie cantitate adecvată de somn pentru a-mi îndeplini cu succes rolurile de mamă, soție, prietenă, fiică și femeie. La fel cum fiului meu i se face foame când nu a mâncat destule gustări, și mie mi se întâmplă să am nevoie să trag un pui de somn atunci când nu dorm bine noaptea. Dar, cumva, cu toate regulile mele, într-un fel, năzdrăvana mea de aproape cinci ani și-a făcut loc în patul meu - și nu am nicio idee cum să fac ca acest lucru să înceteze!

Cumva, fiica mea cea mică și-a făcut loc în patul meu!

Prima mea greșeală a fost că m-am obișnuit să o las să adoarmă în patul meu. Nu am făcut asta cu niciunul dintre ceilalți copii, dar cum fiecare are o oră de culcare diferită și ea estea cea mai mică, iată-ne aici. Îi dăm niște apă, uneori o completăm cu puțină melatonină naturală (să nu îndrăziți să mă judecați!) și câteva minute mai târziu doarme profund. Când se întâmpla asta, o ducem cu grijă în patul ei moale, plin de animale de pluș. Cine nu ar vrea să doarmă într-un asemenea decor? Ei bine, ea! Ea, care în fiecare noapte, la ora 1, vine peste noi, în pat!

Chiar în momentul în care acel uimitor și necesar somn REM începe să se instaleze, aud pași pe hol. În cele mai multe nopți fac că nu o aud, așa că ea se îndreaptă spre soțul meu și, înainte să-mi dau seama, se așează între noi și se culcă. Uneori nici măcar nu o aud intrând. Simt doar un mic genunchi înfipt în partea inferioară a spatelui meu și știu că a sosit micul meu dictator.

Și, sincer, totul ar fi bine dacă noi trei am dormi bine împreună. În acest moment, cu patru copii, motto-ul meu este mai mereu „orice funcționează!”. Dar pentru că micul meu heruvim cere să doarmă cu genunchiul înfipt în spatele meu sau cu capul pe părul meu, nopțile devin destul de insomniace și inconfortabile. Și încercăm să o aducem înapoi în patul ei, de mai multe ori pe noapte de fapt, dar oricât de adânc ar fi somnul în care se află în momentul transferului, întotdeauna își face drum înapoi cu noi.

Așa că, în timp ce zac în pat cu ochii în tavan, fără să dorm, fac unul dintre cele trei lucruri la fel de neproductive: blestem întreaga lume și o învinuiesc pentru epuizarea mea, mă scufund într-o gaură de vinovăție și regret deciziile proaste pe care le-am luat și care ne-au adus aici, sau caut cu furie pe Google o soluție la toate acestea. Și, după cum vă puteți imagina, niciunul dintre aceste lucruri nu este de ajutor.

Deci, ce fac pentru a o împiedica pe fiica mea să vină în patul nostru?

Absolut nimic. Să sperăm că este doar o fază, ca orice altceva care mă zdruncină într-o zi și dispare în următoarea. Poate că, în cele din urmă, fără nicio strategie parentală reală sau îndemnuri, va rămâne în patul ei toată noaptea. Până la urmă, nu sunt mulți adolescenți care încă mai dorm cu părinții lor! Așa că, deocamdată, cred că voi încerca să mă gândesc la sentimentul pe care îl voi avea când fata mea va pleca mai departe, când voi tânji după ceea ce acum mi se pare incredibil de sufocant. Voi respira în respirația ei de pufuleț de brânză/pastă de dinți pe perna mea, îi voi scoate genunchiul din spatele meu și mă voi absorbi în acest scurt moment după care știu că voi tânji în cele din urmă.

Așa că mai multă cafea și mai puține plângeri. E doar o fază, până la urmă!