Sunt convinsă că fiecare dintre voi a urmărit evoluția negocierilor dintre Ucraina și Putin. Nu are rost să intru în detalii. Sunt convinsă și că fiecare dintre voi a gândit ca mine și a abordat subiectul așa cum un bolnav de cancer abordează vestea la început: cu negare. Pentru că este greu să accepți că după doi ani de pandemie, la granița cu România va începe un război, unul adevărat, cu armată și bombe, cu explozii și victime, cu refugiați și represalii economice.
Aseară copilul meu a adormit lângă mine după ce a repetat la istorie și discutam amândouă de Ștefan cel Mare, de Mircea cel Bătrân, și nu îmi imaginam vreo secundă că vom avea și în timpurile noastre, aici, lângă noi, lupte armate. Nu îmi imaginam când am devenit părinte că ideea de război va deveni concretă. Încerc să nu exagerez situația, dar sunt mamă și asta este imposibil. Pentru că te gândești la binele copilului tău și povestea drobului de sare a lui Creangă devine o parte din gândurilor tale fără să vrei. Pentru că am trezit copilul azi dimineață să se ducă la școală în stare de război. Nici când a început pandemia nu credeam că se va întâmpla vreodată așa ceva. Și acum, când Rusia a devenit virusul Europei este greu să credem că lucrurile vor degenera într-un război care să depășească granițele teritoriilor ucrainiene.
24 februarie 2022 - Kiev, Ucraina. Oamenii se refugiază în stațiile de metrou după ce sirenele de raid au început să sune. (Fotografie de Chris McGrath/Getty Images)
Dar dacă se întâmplă?
Numai părinte să nu fii în aceste timpuri. Mă uit la filmări din Kiev cu alarme sunând și explozii și nu pot decât să îmi imaginez ce este în sufletul părinților care în dimineața aceasta, spre deosebire de noi, nu și-au mai trimis copiii la școală, ci i-au ținut acasă, terifiați pentru viața lor. Deciziile unui singur om afectează copilăria inocentă a milioane de copii. Și stai și te întrebi, ce pot face eu, mama copilului meu, tatăl copilului meu, când ceva ce părea îndepărtat, din această dimineață a devenit un pericol real. Pentru că pandemia ne-a demonstrat că a spune ”lasă că mie nu mi se întâmplă” este o eroare de judecată. Dacă, totuși, ni se întâmplă?
Imagini din această dimineață cu oameni care s-au refugiat în stații de metrou când au început să sune sirenele ca urmare a atacurilor trupelor rusești. (Fotografie de Chris McGrath/Getty Images)
Teoretic, nu prea putem face nimic. Doar să urmărim din surse sigure ce se întâmplă pe frontul ucrainian. Să nu ne panicăm. Să sperăm că războiul nu va depăși granițele spre România. Să ducem în continuare o viață normală pentru copiii noștri, atât cât se poate în situația de față. Să reducem cheltuielile și să ne pregătim psihic și financiar pentru o criză economică ... din nou. Nu este ok nici să ignorăm, pentru că dacă închizi ochii nu înseamnă că nu te lovește trenul. Dar dacă îi ții deschiși sunt șanse imense să scapi.
Este greu să fii părinte acum. M-a lovit așa, ca un bolovan, mai mult decât oricând, responsabilitatea imensă pe care o am pentru copilul meu. Acum, mai mult decât în pandemie. Parcă să te lupți cu natura este mai puțin terifiant și apăsător decât să te lupti cu incertitudinea unui război iscat de un om mai instabil ca natura.
Citește și:
Urmareste-ne pe Google News
