Îl iau aproape zilnic pe Mark de la școală și deja avem o tradiție: când iese și mă zărește, vine alergând spre mine, eu îl iau în brațe și stăm așa îmbrățișați câteva secunde.
Și în aceste aproape trei luni, m-am tot uitat la copiii ăștia de la "pregătitoare" care atunci când ies din clădirea școlii și își văd "aparținătorii", li se luminează toată fața și fug spre ei pentru a primi afecțiune. Nu contează că e vorba de părinte, de bunic, de bonă sau chiar, în unele cazuri, de vreun angajat de la "after": copiii simt nevoia să fie iubiți atunci și acolo. Îmi închipui că orice spun ei, nu le e tocmai ușor în acele 3 ore cât trebuie să stea cuminți și să performeze, așa că această nevoie de afecțiune probabil că le confirmă faptul că totul redevine ok pentru ei.
Și, spre marele merit al multor "aparținători", sunt destui cei care le oferă ceea ce copiii au nevoie: îi iau în brațe, îi pupă, îi smotocesc, îi învârt în aer sau îi mângâie pe cap. Unii cu mai mul aplomb, alții mai rezervați, dar o fac. Și îi vezi pe copii, vezi din limbajul trupului lor cât le priește chestia asta.
Și apoi mai sunt și "serioșii", categoria despre care vreau să vă povestesc azi. Și nu voi vorbi decât despre părinții prea serioși, pentru că pot înțelege mai ușor de ce o bonă sau un șofer de "after" sau chiar și un bunic s-ar găsi într-o dificultate evidentă în a-și exprima sentimentele în public. Dar părinții? Sunt unii pe care îi vezi cum fără să facă sau să spună nimic, doar din poziția corpului și expresia feței îi pot face pe copii să se oprească din alergare (la propriu) pe la jumătatea drumului spre ei și doar să se apropie sfioși. Sau mai sunt cei care se și exprimă, nedumeriți de această dorință a copilului:
- Hey, ce facem, poartă-te frumos!
De cele mai multe ori, îi vezi că se uită la ceilalți adulți din jurul lor, rușinați de acest comportament pe care îl găsesc exagerat (aici cred că sunt blând) și total nepotrivit, un comportament ce ar atrage, automat oprobiul public. Nu e așa nici pe departe, dar chiar și dacă ar fi, de ce ar conta? Dacă al tău copil are nevoie de o îmbrățișare, mi se pare absolut firesc să îi dau una, indiferent unde vă aflați sau ce faceți.
De ce, oare, contează mai mult ce crezi tu că ar gândi alții în acele momente (că oricum crezi greșit) decât ce vezi că are nevoie copilul tău? Îmi închipui că ei nu se manifestă drăgăstos pentru că:
a. așa au văzut acasă și
b. pentru că asta ar fi o formă de răsfăț
Bineînțeles că e o formă de răsfăț a copilului tău, și încă una binemeritată! Vine o vârstă de la care nici dacă îl mituiești nu te va mai lăsa să-l pupi sau să-l iei în brațe, de ce ai rata astfel de momente când chiar ți le solicită copilul?
Mai ales în ziua de azi în care, mai degrabă mai mult decât mai puțin, cu toții ne trăim viața în public. Nu, de fapt, ne dorim să ne facem viața publică, să refuzăm să ne iubim copiii în public mi se pare pur și simplu o chestie anacronică.
Ba, mai mult, eu sunt dintre cei care aș manifesta pentru mai multe dovezi de dragoste făcute în public: cu copiii, dar și cu părinții noștri, cu iubitele și iubiții, cu vecinii...ok, poate nu și cu vecinii, dar ați prins ideea. Haideți să le arătăm celor mici că e ok să te manifești în public, că e ok să te bucuri cu toată inima când vezi pe cineva drag și, mai ales, că și dacă nu ar fi așa, pentru noi, părinții lor, nu ar conta acest lucru, pentru că ei sunt atât de importanți pentur noi, încât toate celelalte lucruri trec în planul doi.
Și nu, nu e suficient să știm noi lucrurile astea și să plecăm de la premisa că și ei le știu, că doar suntem părinții lor. Un mare filosof anonim a zis o vorbă de milioane: Assumption is the mother of all fuck-ups. Let's try to fuck up as little as we can, when it comes to our children.
Puteți citi mai multe lucruri scrise de Alex pe blogul lui:
www.facebook.com/CelMaiBunTata
Urmareste-ne pe Google News
