Sunt mama unui copil care a supraviețuit cancerului. Cancerul fiicei mele mi-a oferit o altă perspectivă asupra vieții

„În prima zi de școală a lui Emily țin minte că am plâns frenetic în mașină. Nu de supărare, ci pentru că mă simțeam copleșită de fericire și de ușurare că s-a vindecat, că diagnosticul de cancer a dispărut și că în sfârșit, putea să ducă o viață normală.

Încă din prima săptămână de școală, Emily a arătat un entuziasm nemaipomenit față de toate activitățile școlare, mai ales de fotbal. Mi-a spus că vrea să intre în echipa de fotbal, iar eu m-am bucurat. 

Cu un an în urmă, se lupta pentru viața ei în spital, trecând printr-o operație de transplant de celule stem. Acum o vedea luptându-se pentru câștig și făcând parte dintr-o echipă.

Totuși, starea ei de sănătate trebuia menținută. Emily făcea terapie ocupațională, kinetoterapie, logopedie și meditații, pentru că era în urmă cu cititul. 

Se descurca bine și progresa în tot, însă îngrijorarea mea nu a dispărut complet niciodată. De fiecare dată când avea o durere de cap, de stomac sau orice alt mic simptom, mă gândeam că s-a întors cancerul. Din fericire, nu a fost așa, însă bucuria de a vedea-o trăindu-și copilăria și frica de a nu o pierde coexistau constant.

Dacă diagnosticul acesta crunt m-a învățat ceva, m-a învățat să privesc viața mea și a ei, a noastră împreună cu mirare și cu bucurie. 

Cât timp Emily a fost bolnavă, nici măcar nu-mi imaginam că o să o văd terminând liceul sau luându-și carnetul. Imaginile acestea îmi treceau prin minte când mă gândeam la viitor, dar nu credeam că se vor materializa. Însă s-au materializat și nu vreau să iau niciun moment de-a gata. Vreau să mă bucur în continuare de tot ceea ce are viața de oferit și vreau ca și Emily să facă la fel.

Este o supraviețuitoare, iar împreună suntem o echipă imbatabilă!”