E târziu, lumina veiozei e blândă, și gândurile îmi zboară: oare putem noi să ne luăm un credit ipotecar acum, când eu sunt încă în concediul de creștere a copilului? Știu că multe mămici aflate în situația mea își pun aceeași întrebare, cu speranță și îngrijorare deopotrivă.
Acum, venitul meu lunar nu mai e salariul întreg de altădată; primesc indemnizația de creștere a copilului, care, conform legii, înseamnă aproximativ 85% din media veniturilor mele din ultimul an de muncă. E un sprijin important – practic, aproape cât salariul pe care îl aveam – dar totuși, oare băncile îl vor considera suficient pentru a ne da un împrumut?
Mă temeam că, fiind un venit temporar și mai mic decât cel obișnuit, ușile băncilor mi-ar putea fi închise. Gândul că ar trebui să așteptăm până după ce revin la serviciu ca să ne putem permite o casă nouă mă întrista, deși știam că răbdarea e și ea o virtute.
În dimineața următoare, cu o cafea alături și bebelușul jucându-se în pătuț, am decis ca trebuie să aflu mai multe.
Am sunat la banca unde avem contul de salariu și am întrebat direct: „Pot obține un credit ipotecar dacă momentan sunt în concediu de creștere a copilului?” Răspunsul a fost nesperat de încurajator: da, este posibil. Ofițerul de credite mi-a explicat cu voce calmă că multe bănci, inclusiv a lor, acceptă indemnizația de creștere a copilului ca venit eligibil pentru un credit ipotecar, la fel cum acceptă un salariu sau alte venituri stabile. Am răsuflat ușurată; visul nostru de a avea o casă cu o cameră în plus pentru cel mic nu se îndepărta, ci începea să prindă contur.
Totuși, discuția nu s-a oprit aici. Funcționarul bancar a ținut să-mi explice că pot exista și condiții speciale. „Unele bănci vor să vadă că mai ai pe cineva care garantează împreună cu tine – un codebitor”, mi-a spus el amabil. Cu alte cuvinte, ar putea fi nevoie ca soțul meu să fie coplătitor la credit sau să avem un co-împrumutat (poate un membru al familiei) care să ne sprijine. În anumite cazuri, banca preferă ca solicitantul principal să fie soțul (care are venituri din salariu în continuare), iar eu să fiu trecută ca codebitor cu indemnizația mea. Nu era o veste rea, ci doar o realitate de care trebuia să ținem cont. Mi-am dat seama că, deși indemnizația mea este acceptată ca venit, ea singură poate să nu fie considerată suficient de „sigură” pe termen lung, așa că prezența unui al doilea venit stabil în ecuație îi face pe bancheri mai încrezători să ne împrumute suma dorită.
Am închis telefonul și am rămas câteva clipe pe gânduri, privind la puiul meu care gângurea fericit. Dacă asta e ceea ce trebuie pentru a-i oferi un cămin primitor, atunci ne vom adapta, mi-am spus.
Deja vedeam cu alți ochi situația: aveam un venit stabil (chiar dacă temporar) de la indemnizație, aveam și venitul soțului și, mai ales, aveam dorința de a merge înainte cu planul nostru. Știam și că, la întoarcerea mea la serviciu peste un an, veniturile noastre vor crește din nou la nivelul de dinainte – ba poate chiar mai mult, dacă iau în calcul eventuale măriri sau bonusuri. Asta însemna nu doar mai multă siguranță financiară, dar și șansa ca, odată revenită la salariul întreg, să putem refinanța împrumutul sau să renegociem condițiile de rambursare în avantajul nostru.
Perspectiva aceasta îmi dădea curaj: ce era mai greu aveam să trecem acum, în perioada concediului, iar pe viitor lucrurile s-ar putea îmbunătăți considerabil.
Bineînțeles, am realizat că nimic nu se poate fără un trecut financiar curat. Până atunci plătisem la timp toate facturile și ratele – inclusiv micul credit de nevoi personale pe care îl avusesem în studenție – și îmi ținusem în frâu cardul de credit.
Istoricul meu de credit era, cum mi-a spus o prietenă care lucrează la bancă, "curat ca lacrima". Am aflat că acest lucru contează enorm în ochii finanțatorilor. Băncile privesc cu mult mai multă încredere pe cineva care nu a avut întârzieri la plată în trecut și are un scor de credit bun. M-am bucurat în sinea mea că nopțile nedormite cu bebe nu mă făcuseră să uit de vreo factură – cine ar fi crezut că până și disciplina de a plăti la timp avea să-mi fie aliat în obținerea creditului!
Următoarea etapă a fost să pregătesc dosarul de acte necesare. Într-o după-amiază, am adunat pe masă tot ce știam că îmi va cere banca. Am pus acolo contractul meu de muncă, ca să dovedesc că sunt angajată (chiar dacă acum contractul e suspendat pe durata concediului). Apoi decizia de acordare a indemnizației de creștere a copilului, acea hârtie oficială prin care mi s-a aprobat și calculat dreptul la indemnizație – practic dovada că primesc legal acel venit lunar. Am adăugat și extrasul de cont pe ultima lună, unde se vede negru pe alb ultima plată a indemnizației, ca să confirm că banii intră regulat. M-am gândit să includ și o adeverință de venit de dinainte de concediu, care să arate ce salariu aveam înainte să nasc; nu mi-au cerut-o în mod expres, dar am simțit că ar putea ajuta, pentru că le arată ce potențial de câștig voi avea după ce revin la muncă. Le-am așezat pe toate frumos într-un dosar, alături de formularele băncii deja completate, cu speranța că n-am omis nimic important.
Cu actele pregătite și cu inima bătând un pic mai tare, am făcut pasul decisiv: am depus cererea de credit ipotecar. A urmat, poate, cea mai grea parte – așteptarea răspunsului. În acele zile, îmi îmbrățișam fetița și îi povesteam (mai mult ca să mă liniștesc pe mine) despre cum, în curând, vom avea o cameră numai a ei, cum vom decora pereții cu personaje de basm și cum ne vom juca în curtea noastră. Gândul acesta mă ajuta să trec peste emoții. Știam că am făcut tot ce era omenește posibil: mă informasem, mă pregătisem și îmi pusesem la bătaie toată determinarea. Nu rămânea decât să am încredere.
Într-o vineri dimineață, am primit vestea cea mare: creditul fusese aprobat.
Nu-mi venea să cred că reușisem! Chiar și în această perioadă în care viața mea profesională era pusă temporar pe pauză pentru cel mai frumos motiv, planurile noastre de familie puteau merge mai departe. Am învățat astfel că da, se poate obține un credit ipotecar și în concediul de creștere a copilului.
Cheia este să fii informată, pregătită și să ai așteptări realiste. Poate că nu orice bancă îți va spune "da" din prima și poate va trebui să cauți puțin, să discuți deschis cu mai mulți consultanți, să aduci un codebitor sau să accepți un credit ușor mai mic acum. Însă important este că visul de a oferi familiei tale o casă nu trebuie neapărat amânat până te întorci la serviciu. Cu planificare și răbdare, el poate deveni realitate chiar și în această etapă specială a vieții.
Acum, serile mele arată altfel: împachetăm cutii, alegem culori pentru pereții noii case și visăm la clipele pe care le vom petrece acolo. Bebelușa mea probabil nu-și va aminti prima noastră locuință cea mică, dar îmi place să cred că va crește într-un cămin clădit nu doar din cărămizi și mortar, ci și din ambiția și dragostea părinților ei.
Iar pentru mine, asta înseamnă cu adevărat stabilitate și împlinire: să pot combina fericirea de a fi mamă cu realizarea planurilor noastre de viitor, pas cu pas, cu grijă și speranță.
Urmareste-ne pe Google News
