La vârsta de 25 de ani mă pregăteam să aduc pe lume primul copil. Unii spun că a fost prea devreme, alții spun că a fost prea târziu. Pentru mine a fost vârsta perfectă pentru a primi nobilul titlu de Mamă.
La ecografia de patru luni am aflat că este fetiță și mare mi-a fost bucuria. Pe măsură ce sarcina avansa, și frica mea creștea. Îmi era teamă de naștere, de travaliu, de dureri, de complicații. Aveam atâtea temeri pentru o sarcină fără probleme. Cu excepția grețurilor matinale care nu mi-au dat pace până la aproximativ șase luni de sarcină, nu am avut dificultăți, nici pofte exagerate.
Intuiția m-a îndrumat să îmi aleg o femeie doctor ginecolog, din pudoare. La a doua sarcină, am ales cel mai tinerel domn doctor din oraș să mă monitorizeze.
Chiar înainte să se apropie momentul nașterii am ales și o moașă pentru a crea dinainte o legătură cu ea și pentru a fi sigură că nașterea decurge bine. Nu era ca și cum ai fi intrat în sala de naștere și ai fi dat peste un străin. Medicul de la prima naștere mi-a recomandat o moașă pe cinste, căreia am să-i mulțumesc toată viața.
”De mii de ani femeile nasc natural, măi Mariana..."
Nu vă spun însă ce luptă am dus cu mine însămi pentru a accepta să nasc natural. Cu cât sarcina avansa, cu atât îmi era și mai frică de dureri. Singura persoană care m-a sprijinit în a da naștere pe care naturală a fost tatăl meu. Și mama m-a încurajat, doar că mi-ar ar fi susținut și decizia de a face operație de cezariană din simpla frică de durerile nașterii.
Tata, în schimb a fost mai vehement și mi-a prezentat o mulțime de motive, cum ar fi și recuperarea mai ușoară de după naștere. În plus, nu am să uit cuvintele lui niciodată ”De mii de ani femeile nasc natural, măi Mariana. Tocmai tu care ești atât de curajoasă să alegi operația?”. Și cuvintele medicului au cântărit greu în decizia mea: ”Eu, personal nu văd niciun motiv să nu naști natural. Ești tânără, iar conformația șoldurilor te ajută”.
Data probabilă a nașterii înscrisă pe dosarul meu de sarcină era 3 noiembrie 2012. Pe data de 1 noiembrie am fost la un ultim control la maternitate cu moașa. Era seara târziu, mirosea a spirt și în jurul meu erau atât de multe instrumente ascuțite încât fricile mi-au revenit. Drăguța de ea m-a liniștit, m-a învățat exercițiile de respirație și ce să fac în momentul în care se declanșează travaliul.
A doua zi, pe la ora 19:00 am simțit o ușoară durere. M-am consolat cu faptul că era ultima săptămână de sarcină și era normal să mai simt și câte o durere. De fapt, aceea era prima contracție pe care am resimțit-o ca pe o durere provocată de menstruație.
La ceva timp, am resimțit aceeași durere, însă cu o intensitate puțin mai mare. Nu mi s-a rupt apa, nu am de ce să mă îngrijorez.
Credeam că totul va fi ca în filme, trebuie să se rupă apa ca să mi se declanșeze travaliul.
Am încercat să îmi continui seara normal. Am făcut o baie călduță și am încercat să mă odihnesc puțin mai devreme, parcă simțeam ce se va întâmpla. La ora 22:00, durerea s-a intensificat. Mi-am dat seama că au apărut contracțiile. Nu am mai pierdut nicio clipă și am sunat moașa.
"E cel mai bine să-ți faci travaliul acasă în liniștea căminului tău"
- Doamna Ștefania, cred că ați avut dreptate și dumneavoastră și doamna doctor. Cred că mi-a venit sorocul.
- Cum așa? Ce spui acolo? Abia te-am văzut ieri, ce s-a întâmplat?
- Am contracții, dar nu mi s-a rupt apa. Am dureri ca la menstruație.
- Atunci, pregătește-te că în curând naști. Fă-ți unghiile, dă-ți cu puțin fard și aștept un telefon de la tine. Să nu uiți de bagajul de maternitate!
- Da, sigur, am zis eu cu vocea tremurândă. Și dacă mă doare mai rău ce fac?
- Păi ce să faci? Înduri și dacă durerile devin insuportabile urci în mașină și eu te aștept aici. E cel mai bine să-ți faci travaliul acasă în liniștea căminului tău, crede-mă pe cuvânt. Aici doar o să te sperii. Am o tură aglomerată. Sunt și alte femei care nasc, nu numai tu și e posibil să-ți pierzi curajul din cauza strigătelor pe care le vei auzi.
Atunci mi-am înghițit orice întrebare aș mai fi avut. I-am urmat sfatul, am revizuit în liniște bagajul de maternitate, am suportat contracțiile pe care le-am și contorizant pe ceas. Dacă ar fi devenit prea dese sau insuportabile știam că trebuie să plec.
Travaliul de la A la Z explicat de specialist
Am încercat să mă culc puțin. Din două în două ore mă trezea câte o contracție dureroasă, dar suportabilă. Apoi mă trezeam la o oră jumate, la o oră și la jumătate de oră. Când contracțiile nu m-au mai lăsat să dorm, am decis că este cazul să plec la maternitate.
La ora 6:00 dimineața am luat taxiul cu băgăjelul în mână, fără apă ruptă dar cu dureri suficient de mari. Când am ajuns, am fost controlată.
- Ai dilatație 6 cm.
- Cum doar 6? Până la 10 cm ce fac?
- Mai ai puțin de îndurat. Face-ți-i o injecție cu oxitocină. Asta te va ajuta să naști mai repede, crede-mă. Știi ce te mai ajută să naști mai repede? Să te plimbi puțin pe holuri. Să nu te văd că stai într-un loc, că durerile sunt mai mari. Ai înțeles?
- Da, sigur.
La scurt timp, pe holuri m-au acompaniat la ”plimbare” părimții mei. Durerile se întrețiseră dar nu puteam să-mi arăt starea pentru că i-aș fi îngrijorat. Așa că mă plimbam cu pași mărunți și zâmbeam încontinuu la poze. Toată ”plimbarea” a durat peste o oră. Între timp am mai fost la un control.
- E dilatată 8 cm, ne pregătim. Mai așteaptă puțin și te urc pe capră.
- Pe ce?
- Pe capră, pe masa aia unde ridici picioarele și te pregătești să naști!
- Nu se poate. Am afirmat eu, care văzusem în filme că poți naște în apă, că poți alege să naști stând pe vine, că te mângâie soțul pe burtică în timpul travaliului.
O singură contracție mi-a tăiat respirația și atunci am știut că vine puiul pe lume!
De fapt, travaliul meu se apropia de sfârșit și eu abia l-am simțit. Să fi fost vârsta, să fi fost puterea pe care am avut-o, să fi fost curajul pe care mi l-a dat tatăl meu, vă spun sincer că abia am resimțit durerile. Erau mult mai intense decât cele de la menstruație dar suportabile.
Cu fiecare contracție mă apropiam tot mai mult de momentul magic. O singură contracție mi-a tăiat respirația și atunci am știut că vine puiul pe lume! M-am urcat pe celebra capră la ora 9:15. De atunci nu știu să vă spun prea multe până la ora 9:30 când a fost declarată nașterea.
Un sfert de oră parcă a trecut într-o clipită și totodată într-o eternitate. Este greu de explicat în cuvinte. Nu îmi mai aduc aminte durerea din timpul expulziei. Nu-mi aduc aminte decât de momentul în care am ținut-o pentru prima dată în brațe. Atunci am uitat de tot. Recuperarea într-adevăr a fost foarte ușoară.
Ceea ce îmi aduc aminte este sunetul acului care străpungea carnea crudă din zona mea intimă pentru a fi cusută. Am avut o tăietură de aproximativ 2 cm și jumătate. Am avut nevoie de epiziotomie și de cusături interne și externe. Dar cu anestezie locală nu am simțit absolut nimic, doar auzeam împunsătura acului.
A trecut timpul, iar travaliul ușor prin care am trecut în momentul nașterii mi-a dat curaj să aduc pe lume un alt copil, zece ani mai târziu. De data aceasta nu mai îmi era frică de travaliu, de durere, nu mai doream cezariană, ba chiar îmi era frică să nu apară complicații pe parcursul sarcinii să fiu nevoită să fac operație. Eram ferm convinsă că totul va decurge la fel ca și la prima naștere.
Comparativ cu prima sarcină, a doua a fost mult mai lejeră: nu am avut grețuri matinale, nu am avut pofte, nu am luat în greutate prea mult. Având deja un copil, trebuia să merg cu ea la școală, să muncesc, să o duc în parc după ore, de aceea nu mi-am permis să stau liniștită absolut deloc.
De data aceasta, data probabilă a nașterii 9 septembrie. M-am gândit că este o zi cu însemnătate, 09.09. De fapt, băiețelul a plănuit să vină mai devreme. În ultima seară din august 2021, mă simțeam ca și cum toate puterile mă lăsau.
În plus, toată ziua nu avusesem nici măcar un moment de pauză. Era ca și cum intrasem într-o transă și totul trebuia să fie pregătit înainte de venirea pe lume a copilului. Am făcut curățenie, am făcut mâncare pentru câteva zile, am mers în celălalt capăt al orașului pe jos pentru a-i căuta băiatului o gecuță pe care o văzusem eu într-o reclamă.
Se pare că acei kilometri parcurși pe jos m-au ajutat să nasc mai devreme. Pe 1 septembrie, la 6:00 dimineața m-am trezit normal, cum o făceam și înainte, doar că simțeam că ceva nu era în regulă.
În momentul în care m-am ridicat din pat am făcut o baltă de apă pe parchet. Abia trezită din somn și cu experiența unei nașteri în care nu mi s-a rupt apa, am crezut că îmi joacă vezica feste.
Norocul meu a fost că aveam bagajul de maternitate pregătit. Când am intrat la baie să verific ce se întâmplă, mi-am dat seama că mi s-a rupt apa. M-am îmbrăcat, mi-am sărutat fetița care încă dormea, mi-am luat la revedere de la partener și am plecat, de data asta singură spre maternitate. După pandemie, nu mai aveam voie cu însoțitori.
Am luat un taxi și cu multă rușine îmi aduc aminte și acum cum am udat complet bancheta din spate a mașinii, deși purtam un tampon absorbant și credeam că lichidul scurs fusese suficient. Se pare că nu. I-am plătit cursa cu câteva zeci de lei în plus chiar dacă nu observase. M-a lăsat la poartă maternității și de acolo a trebuit să mă descurc singurică. Am intrat timid pe ușa de la urgențe.
- Care e problema? M-a întrebat o doamnă foarte ”drăguță” de la recepție.
- Păi cred că nasc.
- Crezi?, a întrebat privindu-mă pe sub ochelari.
- Da, așa cred.
- De ce?
- Mi s-a rupt apa.
- Așa, și?
-Păi am înțeles că atunci când ți se rupe apa trebuie să te prezinți de urgență la maternitate pentru a naște.
- Ai dureri?
- Nu. deloc.
-Atunci ia loc pe scaun, revenim și la tine, avem o mămică însărcinată cu Covid. Deocamdată nu putem să te băgăm.
- Bine, am zis eu.
La vreo 20 de minute a venit la mine o asistentă care m-a rugat să merg la garderobă să mă schimb.
- Hai, ia-ți cămașa de noapte pe tine că vine domnul doctor să te controleze.
- Sigur că da.
Am intrat în garderoba mică, m-am schimbat și am așteptat încă 20 de minute vizita medicului.
- Abia ai 3 cm dilatație, mi-a spus medicul de gardă, care întâmplător era și cel care mi-a monitorizat sarcina.
- Nu se poate, domnul doctor. Mie mi s-a rupt apa.
- Mai ai, doamnă, până naști, așteaptă să te ducă în salonul de naștere.
- Bine, zic eu.
Atunci a venit o asistentă parcă trimisă din ceruri, cu o figura maternă și o voce atât de blândă.
- Lasă, mamă, că o să treacă și asta. Hai cu mine. Poți să urci sau mergem cu liftul?
- Pot să urc.
- De când ți s-a rupt apa?
- De la 6 dimineața, acum o oră.
- O, deci mai ai.
- Nu se poate, eu am mai născut o fetiță și am născut-o destul de repede. Am ajuns cu dureri la 6 dimineata și la 9:30 o țineam în brațe.
- Dacă nu ai dureri, încă nu naști, mamă.
Femeia m-a pus pe gânduri. Am intrat în salon, unde a venit au venit doamnele cu micul dejun.
- Mănânci?
Am dat nimic din cap că nu.
- Ba trebuie să mănânci, altfel n-o să poți să naști și mai ai de stat pe aici. Alte cuvinte ”încurajatoare”.
- Bine, accept micul dejun.
Am mâncat micul dejun și la o oră după, încă nu simțeam nicio durere. Mă gândeam: ”nu se poate, de ce nu am mai stat acasă? Oare așa ușor să fie travaliul a doua oară? Oare așa ușoară o să fie nașterea”?
"În ritmul ăsta mai naște mâine. Haideți să-i facem oxitocină."
După alte două sau trei controale mai amănunțite în care mi-au înconjurat burtica cu niște curele pentru a vedea bătăile inimii copilului și frecvența contracțiilor, a venit doctorul din nou la control. Era ora 11:00 și nici nu venise masa de prânz pe care sincer abia o așteptam.
- I-ați făcut pacientei vreo injecție?
- Nu, domnule doctor, au spus au spus asistentele. Am așteptat să veniți dumneavoastră.
- Păi în ritmul ăsta mai naște mâine. Haideți să-i facem oxitocină.
Ce trebuie să știi despre travaliul la a doua naștere
Imediat cum am auzit cuvântul oxitocină știam că sunt salvată. ”Gata, îmi face injecția mă plimb puțin și într-o oră nasc, exact ca prima dată”, m-am gândit eu. Foarte departe de realitate gândul meu. Mi-au băgat o perfuzie cu oxitocină care picura la început foarte încet și durerile au început să-și facă apariția.
A venit altă asistentă în salon.
- Te doare?
- Da. A început să mă doară.
- Abia a început? Ia să mărim noi puțin fluxul.
Picăturile curgeau din ce în ce mai repede iar durerile erau din ce în ce mai repede.
- Nu pot să mă dau jos, să mă plimb puțin? Am întrebat eu.
- Dar unde te crezi, pe bulevard?
- În niciun caz, doar că la prima naștere, moașa m-a încurajat să mă plimb pentru a naște mai ușor.
- Stai în pat, trebuie să-ți dozezi puterile pentru ca expulzia să fie ușoară.
Doar că fiecare picătură îmi declanșa o durere și fiecare durere îmi oprea respirația. Mă simțeam exact ca în perioada în care, la trei luni de sarcină, m-am confruntat cu mult temutul Covid și fiecare pas pe care îl făceam, chiar și până la baie îmi oprea respirația. Am încercat să mă dau jos din pat.
- Ce faci acolo?
- Mă duc la baie, zic eu.
- Doamne ferește, stai jos că venim să te controlăm pe pat.
- Mai are, mai are. Vorbeau asistentele între ele.
Se făcuse abia ora 12:30.
- A venit masa. Mănânci?
Cu durerile groaznice pe care le simțeam, am refuzat orice fel de mâncare.
- Doar o sticlă cu apă aș vrea.
- Îți dau ceai, că nu suntem la restaurant.
- Bine, atunci ceai.
Dureri au continuat și s-au intensificat. Nu m-am gândit niciodată că aș putea fi în situația femeilor pe care le auzeam pe holuri, care gemeau de durere și abia se abțineau să nu țipe de durere. Lângă sala de nașteri unde mă aflam, era o altă femeie. A născut înaintea mea. Dar țipetele ei mi-au bântuit nopțile petrecute în maternitate.
A venit ora 13:30. Durerile nu mai semănau nici cu cele de la menstruație, ci erau de câteva zeci de ori amplificate. Fiecare contracție îmi bloca spatele, respirația și mă făcea să uit orice rugăciune pe care o știam până în acel moment.
A venit ora 14:30 și un alt control al medicului ginecolog.
- Abia ești dilatată 8 cm, mai ai de așteptat.
- Nu se poate!
Nu mai puteam rezista o oră, nici cinci minute nu mai puteam rezista cu acele dureri groaznice Și totuși a trebuit să scrâșnesc din dinți și să aștept. Imaginați-vă că nașterea a fost declarată abia la ora 15:40 până atunci, durerile groaznice care s-au declanșat puțin înainte de ora 12:00 au continuat timp de patru ore patru ore, pline de chin, dureri, dar și de apeluri la care nu puteam să răspund și de mesaje ”De ce nu ai născut?” sau ”Cât mai ai?” care mă enervau la maxim.
La un moment dat, m-am ridicat de pe pat. Ceasul arăta 15:20.
- Unde mergi, dragă? A întrebat moașa.
- Mă duc la baie, nu mai rezist.
- Înseamnă că naști.
- Nu, doar am nevoie să mă duc la baie.
- Pune-te pe capră.
Simțeam doar nevoia să împing și să împing și să împing, până scap.
Am urcat cum am putut și într-adevăr aveam nevoie și la baie, dovada faptului că moașele mi-au spus că o să nasc un copil foarte norocos și mi-am dat seama și de ce.
Momentul expuziei a durat puțin peste un sfert de oră. Dar durerile din timpul travaliului deja dispăruseră.
Simțeam doar nevoia să împing și să împing și să împing, până scap. La un moment dat mi-am adunat toate puterile, am spus "Tatăl nostru", am tras aer adânc în piept și atunci a avut loc expulzia.
- Nu respiră!
-Poftim? Am întrebat eu.
- Nu respiră, are cordonul dat de două ori în jurul gâtului.
- Nu se poate! Am țipat.
- Haide, taie mai repede cordonul! Aceste cuvinte mi-au rămas întipărite în minte pentru întreaga viață.
După un minut i-am auzit plânsetul.
- Vai, mămica, ce copil bălai cu ochi albaștri ai făcut!
Mi-a venit inima la loc.
Atunci m-am simțit cu adevărat împlinită, în ciuda eforturilor supraomenești pe care le-am depus.
Dacă mai fac un copil, vă întrebați? Cu siguranță NU!
Deja sunt un pic cam ofilită îm primul rând, iar experiența celei de-a doua nașteri mă face să nu îmi mai doresc alți copii.
Surse foto: istockphoto.com
Urmareste-ne pe Google News
