Boala m-a împiedicat multă vreme să fiu o mamă bună pentru copiii mei. Sunt diagnosticată cu tulburare bipolară

„În 2006, am fost diagnosticată cu tulburare bipolară. După mulți ani în care m-am chinuit să-mi dau seama de ce aveam stări atât de schimbătoare, aveam, în sfârșit un răspuns.

Dar doar pentru că aveam un răspuns, nu înseamnă că lucrurile aveau să revină la normal. Copiii mei aveau vârste cuprinse între 11 și 21 de ani la momentul acela.

Boala m-a împiedicat să fiu o mamă bună pentru copiii mei și cu cât conștientizarea asta era mai puternică, cu atât îmi era mai greu să devin mama de care aveau nevoie. Problemele mele mentale au început în copilărie. Am crescut cu doi părinți imaturi, cărora le păsa doar de ei. 

Casa în care am copilărit era haotică. Eu și surorile mele nu știam niciodată când sau ce o să mâncăm; nu eram curate și îngrijite și per total, deși cred că ne-au iubit în felul lor, părinții noștri nu au știut niciodată să ne ofere confort și mai ales, stabilitate.

M-am grăbit să mă căsătoresc pentru că voiam să scap de acasă. M-am logodit la 17 ani și m-am cununat la 20. Când am aflat că voi fi mamă, am jurat că voi face tot ce-mi stă în putință să nu-mi cresc copiii la fel cum am fost eu crescută.

Așa că m-am chinuit să devin o supermamă. Mereu veselă, iubitoare, organizată și implicată în activitățile copiilor mei. Am jucat acest rol ani de zile. Până când am început să am episoade de manie. Apoi episoade depresive, în care abia mă puteam ridica din pat.

„Supermama” cumpăra impulsiv și cheltuia toți banii familiei, țipa și făcea crize de nervi asupra copiilor și transformase casa într-un teren minat, pe care dacă călcai greșit, mediul stabil și iubitor pe care încercase atât de mult să-l creeze, devenea unul toxic.

Primii trei copii plecaseră de acasă, pentru că începuseră facultatea, însă mezinii au suferit mai mult, pentru că m-au văzut în cele mai rele stări pe care le-am avut în viața mea. Mi-am dat seama destul de târziu cât de mult mi-a afectat boala viața, nu doar a mea, dar și a familiei mele. După ce am început terapia și am primit diagnostic și ulterior tratament, am început să mă simt mai bine și să realizez cât de mult rău am făcut familiei mele, deși nu mi-am dorit asta niciodată.

Mi-am cerut iertare de nenumărate ori de la copiii mei și soțul meu, însă de fiecare dată îmi spuneau același lucru: nu vrem o supermamă, sau o mamă care face totul perfect. Vrem o mamă autentică, care greșește și își recunoaște greșelile și apoi încearcă să învețe din ele.

Atât. Nimic mai simplu și mai frumos.

Mi-a luat mult timp ca să mă obișnuiesc cu ideea asta și cred că am reușit să ajung într-un punct în care nu mai încerc să ating perfecțiunea, ci să fiu o mamă autentică, care are grijă să le arate copiilor ei că îi iubește. Din fericire, am o familie minunată care mă acceptă așa cum sunt și niciodată nu vor mai mult de la mine decât ceea ce sunt. 

Iar asta e minunat”.