Cum mi-am găsit puterea interioară după ce am primit diagnosticul de cancer la sân

„Nu avusesem niciodată probleme de sănătate. Făceam sport, mâncam sănătos, dormeam suficient…nu am avut niciodată măcar o carie”, începe autoarea să povestească. 

„Până când am descoperit o umflătură mare sub sânul drept”.

Și-a dat seama că e vorba de cancer și s-a dus imediat la spital. După ce a făcut o mamografie, i s-a zis că trebuie să facă și o biopsie, iar rezultatele au arătat cancer.

„Nu am fost surprinsă de rezultate și nici nu am început să disper. Am sunat-o pe mama, deși nu voiam să-i dau deloc această veste; apoi l-am sunat pe iubitul meu și ultima oară, l-am sunat pe șeful meu, ca să îl întreb dacă pot lucra în timp ce mă aflu sub tratament.

În final, a trebuit să vorbesc cu fiica mea și să o pregătesc pentru ce va urma”, a mai dezvăluit Cara.

După ce a avut toate convorbirile plăcute și neplăcute, s-a mutat în Arizona, statul natal, ca să fie mai aproape de familia sa.

„Mama a fost alături de mine încă din prima clipă în care i-am spus, chiar dacă i-a fost greu să accepte că sunt bolnavă. 

Prietenul meu, la fel. Deși i-am oferit opțiunea să plece din relație, a ales să rămână și să fie alături de mine și a părut să nu se sperie de ceea ce va urma.

La scurt timp după ce m-am mutat, am început prima sesiune de chimioterapie. Medicul mi-a zis că tratamentul va dura cel puțin un an și că nu va fi deloc ușor”.

A putut să treacă prin această etapă grea datorită celor dragi

„Mama și iubitul meu au fost acolo pentru mine ori de câte ori aveam nevoie de ei. El îmi lăsa bilețele de încurajare și ieșea cu mine la întâlniri, în momentele în care mă simțeam mai bine

Nu m-a tratat niciodată ca pe o persoană bolnavă, ci s-a comportat normal, cum se comporta și înainte; iar mama m-a ținut de mână ori de câte ori am avut nevoie.

M-a ajutat și sora mea și restul familiei, lângă care m-am mutat.

Bineînțeles că și fiica mea a fost alături de mine și a avut grijă să mă hrănesc și să rămân hidratată.

Per total, a fost o experiență grea, epuizantă, dar măcar am avut oameni dragi aproape și am putut fi cât de cât funcțională”.

A rămas activă și și-a păstrat umorul pe tot parcursul 

„E ușor să cazi în butoiul cu tristețe, dar am știut de la început că trebuie să îmi păstrez optimismul. Sunt mamă și voiam ca fiica mea să fie liniștită și să știe că voi fi bine.

Am păstrat umorul, care m-a ajutat extrem de mult; dar cel mai important, am încercat să am aceleași activități ca înainte, unele de care să mă bucur.

Întâlniri cu iubitul meu, petrecerea timpului cu familia sau cu prietenii, dansul, cumpărăturile, chiar și activitățile mai rutiniere ca spălatul vaselor și plimbatul câinelui meu, m-au ajutat să rămân pe linia de plutire și să nu mă las doborâtă de diagnostic”.

Și așa a făcut. În prezent, Cara se află în remisie și se simte grozav. Tratamentul a funcționat, dar poate că a ajutat mult și atitudinea ei pozitivă, nu-i așa? Ce părere aveți?