Am adoptat doi copii gemeni cu dizabilități după ce i-am găsit abandonați pe stradă. Acum, după 12 ani am descoperit un adevăr care mi-a schimbat radical viața

Era devreme, încă întuneric, când, în timpul serviciului, am observat un cărucior lăsat pe trotuar. La prima vedere părea abandonat, dar când m-am apropiat, am realizat că înăuntru se aflau doi bebeluși gemeni. Erau înveliți sumar, iar frigul dimineții le înroșise obrajii. În jur, nimeni, nu se zărea nicio mamă, niciun adult, niciun indiciu.

Primul instinct a fost să cer ajutor. Am sunat imediat la urgențe și am rămas lângă copii până la sosirea autorităților. Mai târziu mi-am dat seama că, în acele minute, simțeam că nu mai pot pleca pur și simplu. Nu știam cine sunt, dar știam sigur că nu pot să îi uit.

Am așteptat ani de zile să fim părinți și la câteva săptămâni de la adopție am primit vestea șoc din partea soției: "Nu mai suntem părinți"

Momentul în care inima a luat o decizie înaintea minții

După ce gemenii au fost preluați de serviciile sociale, gândul la ei nu mi-a mai dat pace. Împreună cu soțul meu, am început să ne interesăm de soarta copiilor. Câteva săptămâni mai târziu, am aflat că fetițele fuseseră abandonate la scurt timp după naștere și că nu exista nicio familie care să le revendice

În timpul discuțiilor cu asistenții sociali, a apărut și o veste care pentru mulți ar fi fost descurajantă, aceea că gemenele erau surde. Nu sunt defecte. Sunt doar diferite, m-am gândit în sinea mea. Acest detaliu nu a schimbat dorința mea de a le lua acasă.

Procesul de adopție nu a fost ușor. Au urmat evaluări, vizite, emoții și multă așteptare. Însă, în cele din urmă, cele două fetițe au devenit oficial parte din familia noastră, iar casa s-a umplut de o liniște nouă, una care nu avea sunet, dar avea sens.

Am crescut copilul celei mai bune prietene ca pe propriul meu fiu. După 12 ani, am descoperit un secret care aproape ne-a destrămat familia

Viața cu ele m-a învățat să comunic și să înțeleg dincolo de cuvinte

Viața alături de gemene a însemnat adaptare. Ambii părinți au început să învețe limbajul semnelor pentru a putea comunica eficient cu ele. Primele semne învățate au fost cele mai simple, dar și cele mai încărcate de emoție: „mamă”, „tată”, „acasă”.

Anii au trecut, iar fetițele au crescut frumos, fiecare cu personalitatea ei. Una era mai visătoare, atrasă de culori și forme, cealaltă mai practică, atentă la detalii. Deși nu puteau auzi lumea din jur, o observau cu o atenție rară, transformând experiențele lor în idei creative.

Am ajuns la concluzia că ele nu m-au ales, dar eu le-am ales în fiecare zi La vârsta de 12 ani, gemenele au participat la un proiect școlar care le-a pus creativitatea în valoare. Au conceput modele de haine adaptate pentru copii cu dizabilități, inspirate din propriile nevoi și experiențe. Nu au făcut-o pentru a impresiona, ci pentru a ajuta.

Sora mea de 9 ani ne-a împins mama însărcinată în 5 luni pe scări pentru că era geloasă pe bebeluș

Proiectul lor a atras atenția unei companii din domeniul vestimentar, care le-a contactat cu o propunere neașteptată, și anume transformarea ideilor lor în produse reale. Telefonul pe care l-am primit atunci a fost dovada că doi copii abandonați cândva, pe o stradă rece, ajunseseră să schimbe viețile altor copii. Nu mi-am imaginat niciodată că vor ajunge să facă ceva atât de mare.

Povestea familiei nostre nu este doar despre adopție sau despre dizabilitate. Este despre curajul de a spune „da” atunci când viața te pune în fața unei responsabilități uriașe. Despre iubirea care se construiește pas cu pas și despre copii care, deși au fost abandonați la început de drum, au ajuns să ofere lumii ceva valoros. Uneori, adevărul care îți schimbă viața nu este cel pe care îl descoperi despre trecut, ci cel pe care îl construiești, zi de zi, alături de cei pe care îi iubești.