”Îmi era rușine să mă plâng că lucrurile merg prost în țara asta și eu să stau cu mâinile în sân”. Interviu cu Anca Sabou, voluntar la Ajungem MARI

Sunt însă oameni care cred şi fac totul ca să schimbe lucrurile în bine pentru aceşti copii, iar aceştia sunt voluntarii Ajungem MARI. În fiecare an asociaţia care derulează acest proiect face noi recrutări pentru oameni buni care să aducă lumină în vieţile acestor copii. Campania de înscrieri de anul acesta durează până pe 20 septembrie, iar modulul de voluntariat ține 8 luni, timp în care cei aleşi vor merge la copii în fiecare săptămână, vreme de 2 ore.

Am stat de vorbă cu unul dintre voluntarii seniori Ajungem MARI, care a transformat modulul de 8 luni într-o activitate constantă, an de an. Anca Sabou a descoperit cât de important este ceea ce face pentru copiii din centrele de plasament, dar şi că ea poate face şi fi mult mai mult decât credea.

• Anca, poate pe mulţi dintre cei care şi-ar dori să facă voluntariat îi sperie ideea de a se implica într-un proiect pe termen lung. De ce e nevoie de asumarea unui asemenea interval de timp?

Mă bucur tare mult că m-ai întrebat asta, pentru că este esenţa programului Ajungem MARI. Toţi copiii au nevoie de stabilitate, de oameni în care să aibă încredere şi pe care să nu se teamă că îi pierd de pe o zi pe alta. Copiii din sistemul de protecţie trăiesc constant cu teama asta, că cei de care se ataşează vor dispărea aşa cum au apărut. Mulţi dintre ei au trăit deja trauma asta, fiind părăsiţi de cei care ar fi trebuit să le fie sprijin, aşa că e firesc să se aştepte că la fel vor face şi cei cu care nu au legături de rudenie.

Tocmai de aceea este important să le fim alături pe termen lung. E nevoie de timp ca să le arăţi că pot avea încredere în tine, ca să te transformi în omul căruia pot să i se destăinuie sau să-i ceară ajutorul. Este probabil şi principalul motiv pentru care mulţi dintre colegii mei aleg să rămână în program de la un an la altul. Dar e mereu nevoie de voluntari noi, ca să putem fi alături de cât mai mulţi dintre copiii şi tinerii aflaţi în sistem. Anul acesta, de exemplu, căutăm 1.600 de oameni care să ni se alăture în misiunea asta, cea mai frumoasă pentru mine.

• Explică-mi, te rog, ce faceţi voi în acest program? Ce trebuie să ştiu dacă vreau să mă alătur? Cum pot ajuta?

Nu trebuie să ştii ceva în mod deosebit, nu trebuie să fii vreun as într-un anumit domeniu, ci să le oferi lor câte puţin din ceea ce ştii tu deja şi din multele lucruri pe care le vei învăţa de la coordonatorii noştri. Avem parte de o echipă fantastică care ne pregăteşte din toate punctele de vedere, ne pun la dispoziţie o mulţime de materiale, vin cu sfaturi ori de câte ori avem nevoie, cu soluţii. Nu eşti singur în toată treaba asta, iar asta se simte inclusiv în relaţiile care cresc aici odată cu trecerea timpului. Unii dintre noi fac meditaţii cu copiii la materiile pe care se simt stăpâni. Alţii se ocupă de programele de dezvoltare personală, duc copiii în diverse locuri şi la diverse activităţi care îi ajută să vadă mai multe, să experimenteze şi să descopere lucruri din afara centrelor de plasament, care să le fie de folos în momentul în care trebuie să părăsească sistemul.

Eu, de exemplu, ajut 2 copii, fraţi, la teme. Iniţial mi-au spus că nu se descurcă la matematică şi că nu le place, dar că ar avea nevoie de ajutor. Am început cu matematica, apoi am descoperit că nici cu cititul, nici cu scrisul nu se descurcau foarte bine, aşa că am început şi să citim şi să facem puţină caligrafie. Educaţia este, de altfel, cea mai mare problemă a lor. Din păcate, cei mai mulţi dintre aceşti copii se descurcă destul de greu la şcoală şi ajung să abandoneze deoarece nu au încredere în ei că pot să înveţe. Au nevoie de mult sprijin, încurajare şi îndrumare în direcţia asta.

• Care simţi că e cel mai important lucru pe care l-ai realizat de când eşti voluntar Ajungem MARI?

Cred că cea mai mare realizare a mea, legată de copiii cu care lucrez, e că îmi trimit mesaje şi mă întreabă: „Anca, când mai facem mate?” sau „Anca, vreau să fac şi eu mate cu tine”, „Anca, să nu uiţi că am stabilit că azi facem mate de la ora X.” Lucrurile astea arată cât de important este pentru ei să fiu acolo, cât de multă nevoie au, dar şi încredere şi dorinţă. Faptul că ei îşi doresc să lucreze este absolut fantastic.

• Ce ţi s-a părut cel mai provocator până acum?

Marina a acceptat foarte greu să lucreze cu mine. Îmi spunea că se descurcă greu cu matematica, dar nu voia să o ajut pentru că: ”atâta pot eu, nu merită să vă chinuiți cu mine, doamnă!” Era la începutul clasei a patra și nu ştia tabla înmulțirii. Am făcut un pariu cu ea, pe o jucărie, că o învăț tabla înmulțirii. Mi-a spus: ”nu puteți, doamnă, pe mine atâta mă duce capul”, dar a acceptat pariul, cred că nu mai știa cum să mă refuze. :) 

Eu i-am spus că eu am încredere în ea și știu că nimic nu va fi degeaba. Am început să lucrăm câte 10 minute pe zi (nu putea să se concentreze mai mult) și am ajuns în două săptămâni să știe toată tabla înmulțirii. Nici ei nu-i venea să creadă. De atunci, a început să aibă încredere în ea, în mine și am început să lucrăm zilnic câte o oră la matematică și/sau română, chiar și în vacanță. Acum a terminat clasa a patra și e foarte încrezătoare, deja facem planuri pentru facultate :)

• Ce s-a schimbat la tine de când lucrezi cu aceşti copii?

De când fac voluntariat cu acești copii am învățat să fiu mai tolerantă și mi-am descoperit o pasiune, aceea de pedagog, așa că sunt studentă în anul 1 la Facultatea de Științe ale Educației. Voluntariatul m-a scos din zona de confort, m-a ajutat să-mi depășesc limitele și să mă descopăr.

Am ales să fac voluntariat deoarece îmi era rușine să mă plâng că lucrurile merg prost în țara asta și eu să stau cu mâinile în sân. Cred cu tărie că educația e cea care poate aduce schimbarea și, mai mult, prin educație putem să le oferim acestor copii șansa de a ajunge adulți independenți. Faptul că-i văd cum se schimbă de la o întâlnire la alta, că devin mai încrezători, că zâmbesc mai mult, mă motivează să continui.