Da, sunt un tată casnic. A durat ceva timp până să nu-mi mai fie rușine să spun asta

Societatea este obișnuită cu ideea de mamă casnică, pentru că e un lucru care se întâmplă de când lumea. Însă atunci când este vorba de un tată care stă acasă și îngrijește copiii, în timp ce soția lui merge la muncă, apar prejudecăți, lumea își dă cu părerea în stânga și în dreapta.

Este un bărbat leneș sau „mai puțin bărbat” dacă optează să stea acasă și să aibă grijă de copii, în loc să meargă la muncă full-time? Un tătic din New York care face asta de ceva timp, ne arată că rolurile femeii și a bărbatului într-o familie sunt relative și ține de libertatea de decizie a fiecăruia în a le construi după bunul plac. Nu există nici o variantă greșită sau corectă, atât timp cât toată lumea e fericită.

Bărbatul povestește că tocmai din cauza acestor stereotipuri și prejudecăți asupra rolurilor parentale, i-a fost greu să treacă peste rușine și să aibă curaj să spună tuturor că este tată casnic.

„Există multe lucruri pe care societatea le consideră înjositoare pentru un bărbat. Noi ar trebui să fim cei care aduc banii în casă, cei care protejează, cei care sunt lideri, atât la locul de muncă, cât și în familie. Nu să avem grijă de bebeluș, sau să schimbăm scutece. Lucrurile acestea sunt doar pentru femei.

Deci, nu mi-a fost ușor să mă obișnuiesc cu ideea că prefer să stau acasă și să am grijă de copii.

Când mergeam cu copilul meu la mall, sau când îl plimbam cu căruțul prin cartier, observam privirile celorlalți și mă simțeam prost. Mă gândeam că nu merit acest privilegiu și ar trebui să mă duc la muncă, să produc, să îi aduc familiei mele ce are nevoie.

Probabil acestea sunt sentimentele pe care le experimentează și multe femei. Să fii un părinte care stă acasă și are grijă de copii, este, în sine un lucru dificil, mai dificil decât dacă te-ai duce la muncă 8 ore pe zi. Cu toate astea, rămânem mereu cu impresia că dacă nu te duci la muncă, nu faci suficient.

Țin minte că soția mea a văzut într-o zi că haina mea este ruptă și ponosită și m-a încurajat să merg și să-mi cumpăr alta. Dar pentru că aduceam puțini bani în casă, eram reticent în a-mi cumpăra ceva. În perioada aceea nu-mi cumpăram nimic niciodată, pentru că simțeam că nu merit.

M-am chinuit mult timp cu aceste gânduri, atât de mult că aproape am intrat în depresie. Simțeam rușine în fiecare zi, deși aveam grijă de copii, le cumpăram haine, găteam, făceam curat, spălam rufe și făceam tot ce face o mamă care stă acasă”.

Pentru a scăpa de gândurile și de emoțiile copleșitoare de vină și rușine, bărbatul s-a gândit că ar fi bine să intre într-un proces de terapie. Din acel punct, lucrurile s-au schimbat în bine.

„Mersul la terapie m-a ajutat mai mult decât am crezut. După ce am căpătat puțin mai multă încredere în mine, am început să recunosc și față de ceilalți că sunt un tată casnic.

Până atunci, evitam întrebarea sau mințeam pur și simplu și spuneam că lucrez full-time atunci când cineva mă întreba cu ce mă ocup.

Între timp, am găsit și un grup de părinți (printre care și tătici) care stau acasă cu copiii și simt în sfârșit că aparțin și că rolul pe care l-am adoptat nu e greșit, e doar mai puțin întâlnit în cazul bărbaților”.

Bărbatul ne mai povestește că acum, când cineva îl întreabă cu ce se ocupă, nu îi mai este rușine să spună adevărul. Dimpotrivă, e mândru și încrezător că e un tată casnic.

„Recent, am fost la un festival cu familia mea. Ne-am împrietenit cu niște vecini de cort care ne-au întrebat cu ce ne ocupăm. Soția mea a răspuns prima, apoi s-au uitat la mine, așteptând răspunsul și din partea mea.

„Sunt un tată casnic” le-am răspuns simplu și am observat că aceste cuvinte nu mă mai înțepau, cum o făceau odinioară. Soția mea m-a mângâit pe spate și mi-a transmis că e mândră de mine, apoi ne-am îmbrățișat și ne-am privit copiii cum alergau fericiți” a mai spus tăticul, la final.

Salutăm, pe această cale, toți tăticii casnici, care „lucrează de acasă” și îi încurajăm să aibă curaj și să treacă peste rușine și prejudecățile altora.