Rolul de mamă i-a vindecat trauma abandonului din copilărie. ”Mama m-a părăsit când aveam doi ani”

„Când am aflat că sunt gravidă, m-am așteptat să am grețuri, vergeturi, schimbări de dispoziție, să schimb scutece de n ori pe zi, m-am așteptat la toate, în afară de trăirea care mi s-a activat din momentul în care mi-am ținut bebelușul în brațe; trăire legată de trauma abandonului din copilărie. 

Mama m-a părăsit când aveam doi ani și de atunci, am încercat să-mi îngrop furia și durerea în fel și chip și o perioadă nu am mai luat contact cu ea. Până să o am pe fiica mea. 

În fiecare seară, în timp ce o legănam mă gândeam cum poți să îți părăsești copilul după ce l-ai ținut în brațe, l-ai sărutat, l-ai hrănit? Ce negură a cuprins-o pe mama mea și a determinat-o să mă părăsească? Și…aceeași negură mă va cuprinde și pe mine”, a scris mama fetiței, într-o postare sinceră.

Stacey Sherrell, psihoterapeut de familie și cuplu, ne dezvăluie că retrăirea traumelor din copilărie este comună în rândul proaspeților părinți. 

„Când persoanele cu traume din copilărie devin părinți, pot traversa o etapă extrem de dificilă. Practic, se pun în locul părinților lor, chiar fără să vrea, iar acest lucru nu e deloc ușor, în special atunci când vorbim despre un părinte care te-a rănit”, precizează specialistul, potrivit Insider.

„Mi-am procesat trauma, dar din perspectiva de copil. Acum, trebuia să fac la fel, din perspectiva de părinte”, a continuat mămica să povestească.

O perioadă, femeia a fost copleșită de sentimentele noi care au survenit de când devenise părinte, până când, într-o noapte în care era deprivată de somn, a înțeles-o și a iertat-o pe mama ei pentru că a plecat.

„Îmi legănam fetița și după ce i-am cântat un cântecel lung, am lăsat-o ușor pe pat. M-a strecurat tiptil din cameră, apoi am închis ușa și m-am gândit că a adormit și că în sfârșit, o să pot dormi și eu.

În momentul acela, a început să plângă. În ultimele trei zile, nu reușisem să dorm mai mult de o oră legată. Eram epuizată, frustrată, copleșită…și atunci, brusc, am înțeles. Am înțeles că mama nu a putut să mai stea lângă mine și într-un final, am iertat-o.

Uneori, mamele clachează, mai ales dacă nu au niciun ajutor sau dacă pur și simplu, nu sunt pregătite să aibă un copil. 

Mai departe, am realizat că nu sunt mama mea. Eu sunt mama care nu-și va părăsi copiii niciodată.

M-am întors în cameră și am mângâiat-o pe fetițța mea pe spate, până a adormit, așa cum fac toți bebelusii, într-un final”.