Viață de mamă: nu mă duceam niciodată la baie singură și am ajuns la spital

Era Halloween și afară era o lună nouă albastră. Camera de gardă avea parte de cea mai aglomerată perioadă a anului și sistemul computerizat tocmai ce se prăbușise epuizat. Totuși, eram într-o formă atât de patetică încât mi-au dat imediat un salon și, apoi, într-un final, binecuvântata injecție cu morfină. 

Eram convinsă că este apendicită, așa că discutam cu o asistentă dacă mai este cazul să fac un CT pentru confirmarea diagnosticului. Scanarea ar fi întârziat procesul cu câteva ore și eram disperată să ajung acasă. Bunica mea, care locuia la etaj în aceeași clădire cu noi de doi ani și jumătate, era pe moarte și voiam să fiu lângă ea să o țin de mână. Copiii mei, care atunci aveau 4 și 6 ani, erau la sora mea care organizase o vânătoare de bomboane și se întorceau dimineață. 

Dar spitalul avea un protocol. În timp ce așteptam ca un tehnician adormit să se trezească, am completat hârtiile de aprobare pentru crematoriu în caz ca bunica murea. În caz că era nevoie de ele când eram anesteziată. Apoi CT-ul a arătat că apendicul meu era bine, sănătos. Problema propriu-zisă: eram plină de rahat. Înghesuit în tot colonul până în intestinul subțire, acolo unde materiile fecale nici nu ar trebui să fie. Aflasem de la materia educațională citită de fiul meu că intestinul gros are aproximativ 1,5 metri. Ups! M-am uitat nedumerită la medicul meu care m-a întrebat dacă am defecat în ultima săptămână. Nu am știut ce să îi răspund. 

Acestea erau, desigur, circumstanțe extenuante, dar stilul de viață care m-a adus la acest moment avea ani de zile de proces. Pentru că mama mea a murit iar mama ei a venit să locuiască cu noi în clădire, m-am zbătut să împlinesc nevoile mamei mele pentru mama ei. Bunica a petrecut 20 de luni primind servicii medicale pentru un presupus cancer pancreatic. Chiar și cu ajutoare, presiunea pe mine era fantastică, mai ales că a apărut Covidul și trebuia să jonglez cu îngrijirea ei dar și cu responsabilitatea colosală a școalii online a copiilor. 

Într-o stare copleșitoare de îngrijire constantă, îmi făceam puțin timp de exerciții fizice, pentru că ele mă mențineau și sănătoasă psihic, mai ales că aveam dureri de spate postpartum. Îmi puneam câteva minute deoparte și pentru meditație. Dar, pentru că mă simțeam vinovată că las copiii prea mult în fața ecranelor, nu făceam dușuri mai lungi de 1 minut. Soțul meu ajunsese să îmi spună Mama Natură. Și stăteam pe toaletă nu mai mult de 30 de secunde. Mamele mele prietene îi spuneau ”rahatul de mamă ninja” în timp ce se plângeau că soții lor stau cu orele pe budă.

O dată, pe când băieții mei erau mai mici, am numărat câte zile au trecut până ce am reușit să stau și eu pe budă mai mult. 7! Am fost la mai mulți medici disperată că abdomenul meu era mereu umflat după două cezariene, deși mă operasem de hernie omblicală și diastasis recti. Am ales să cred medicul infecționist care mi-a spus că s-ar putea să am un parazit și nu pe cel care mi-a spus că sunt plină de materii fecale.

La Camera de Gardă mi s-au prescris laxative și m-au trimis acasă să îmi golesc intestinele. Am scăpat ușor. O prietenă, câteva luni mai târziu, a ajuns la urgențe din aceleași motive. A ajuns să fie internată cu un tub băgat până în esofag timp de 5 zile și până la urmă a fost operată pentru blocaj intestinal. Ni se spus amândurora că o acumulare de țesut intestinal ar fi fost problema. Dar după multe evaluări care au inclus a înghiți o cameră cât o capsulă și a sta cu un device de urmărire prins de mine pe care trebuia să apăs un buton de fiecare dată când făceam treaba mare, medicii mi-au dat diagnosticul: stres!

După ce m-am întors de la urgențe, m-am grăbit la apartamentul buncii, am sărutat-o și i-am spus că mă duc să mă odihnesc. Fusese o noapte grea. M-a simțim imediat și m-a întrebat ce este în neregulă. I-am spus că sunt dureri prin simpatie. A murit două zile mai târziu.

La primă vizită la gastroenterolog i-am spus că iau laxativul rămas de la bunica. Ca să termin sticla. Dar mi-a dat ceva mai puternic. 1 an și jumătate după, am reușit să mențin un regim în timp ce nivelul meu de stres a mai scăzut. Copiii se duc iar la cșoală, apartamentul bunicii a fost golit și vândut și eu meditez de două ori pe zi. I-am spus gastroenterologului că acum chiar reușesc să am timp să stau jos când mănânc și să mestec mâncarea. Mi-a spus că asta are mare importanță. Ca și cele 5 minute petrecute pe toaletă. 

Citește și: Viața de mamă: filmată cum, în timp ce alăptează, își salvează gâsca de un vultur