Cum mi-a salvat viața o cezariană

Nu i-a fost ușor să se descurce cu copiii și cu treburile casei

Mama a trei copii a povestit că nu i-a fost la îndemână să facă față sarcinilor de la serviciu și a celor de acasă. Ea a precizat că soțul ei nu se implica prea mult pentru a o ajuta, iar din acest motiv devenise frustrată și anxioasă. Iată ce a mărturisit, pentru „Insider”:

„Precum într-un episod din „Mad Men”, am crescut uitându-mă cum mama făcea totul în casa noastră din suburbii, iar tatăl meu era prins cu slujba lui din publicitate din oraș. M-am gândit că aceasta era datoria femeilor, să se ocupe de treburile casnice. Așa că, odată ce l-am întâlnit pe James, soțul meu, am preluat și eu acest rol în micul nostru apartament.

Chiar dacă petreceam ore lungi și stresante la serviciu, la o agenție de turism, în timp ce James avea un job confortabil și bine plătit la o bancă, când veneam acasă mă apucam să fac curat, să gătesc, să spăl. Am crezut că mă descurcam cu totul, până când ne-am mutat într-o casă și până când am devenit mama a doi copii cu vârsta mai mică de 2 ani. Din cauza faptului că aveam mai mult de muncit acasă și că trebuia să am grijă de copii, m-am transformat într-o soție nefericită și într-o mamă anxioasă. 

Mă simțeam epuizată și nu îmi convenea faptul că soțul meu nu avea inițiativa să mă ajute mai mult, dar am ales să nu spun nimic, așa cum a făcut și mama, spunându-mi că el tot făcea mai multe treburi decât făcuse tata vreodată.”

A născut cel de-al treilea copil printr-o cezariană și a avut nevoie de o perioadă de repaus

Tot pentru sursa citată, mama a explicat că i s-a recomandat să-l nască pe al treilea copil prin cezariană și că timp de câteva săptămâni nu avea voie să facă efort. În aceste condiții, l-a rugat pe soțul ei să preia responsabilitățile casei:

„Nu s-a schimbat nimic în următorii cinci ani- până când am rămas însărcinată cu al treilea copil. Din cauza unei traume de la naștere, s-a recomandat o cezariană, așa că medicul mi-a spus că aveam nevoie de cel puțin trei săptămâni de repaus la pat și, pentru că nu aveam pe nimeni din familie care mă putea ajuta, în afară de soțul meu, m-am bazat pe faptul că urma să aibă grijă de mine, să se ocupe de treburile casei și de serviciu. 

Venirea copilului era tot mai aproape, iar eu mi-am înfruntat temerile- pe de o parte, că îl voi ruga să preia sarcinile mele de acasă și, pe de altă parte, că ar fi putut să mă refuze. Mai mult decât atât, mă gândeam la impactul pe care îl aveau toate acestea asupra relației noastre. 

Eram însărcinată în 35 de săptămâni când mi-am luat inima în dinți și am făcut o listă cu tot ceea ce nu puteam face după naștere- iar acea listă era lungă. Stresată, i-am explicat soțului meu totul într-o seară. El mi-a mângâiat abdomenul ce sămăna cu un pepene și a spus: „Desigur, voi ajuta”. Pe fondul fluctuațiilor hormonale din acea perioadă, ochii mi s-au umplut de lacrimi, l-am sărutat și am fost ușurată că voi putea să-mi văd de cel de-al patrulea trimestru și că mă voi putea baza pe el.”

A realizat că nașterea prin cezariană i-a salvat viața și căsnicia

Întrucât s-a confruntat cu o infecție după cezariană, a avut nevoie de mult timp pentru a se reface. În ciuda suferinței, și-a dat seama că acea situație l-a determinat pe soțul ei să se implice mai mult în îngrijirea copiilor și în treburile casnice. Din acest motiv, a ajuns să înțeleagă că trebuia să ceară mereu ajutorul, că se putea baza și pe sprijinul tatălui copiilor. Potrivit sursei citate anterior, mama a venit cu următoarele precizări:

„Ați putea crede că am profitat din plin de acea perioadă- având răgazul necesar ca să mă vindec și să mă conectez cu bebelușul, ceea ce nu reușisem după primele două nașteri- dar lucrurile nu au stat chiar așa.

Faptul că l-am văzut pe soțul meu luptându-se cu toate m-a determinat să renunț la repaus mai repede decât ar fi trebuit. Dar faptul că am avut o infecție la cicatricea de la cezariană din cauza unei mișcări bruște m-a obligat să iau iar o pauză, timp de trei săptămâni. Stăteam culcată pe o parte ca să-mi hrănesc bebelușul din oră în oră și eram copleșită de frustrări, dorindu-mi să mă ridic din pat ori de câte ori îmi vedeam soțul făcând lucrurile diferit de cum le-aș fi făcut eu, cum ar fi modul în care strângea jucăriile sau cum aranja hainele. Mi-am spus însă că trebuia să mă abțin. Să mă recuperez era mult mai important decât să am o casă perfectă.

După opt săptămâni lungi, medicul mi-a dat în sfârșit voie să mă întorc la viața mea obișnuită. Atunci mi-am dat seama că trebuia să fac o alegere. Puteam să revin la atitudinea pe care o avusese mama mea și în final să ajung să divorțez. Sau puteam să trec la discuții mai dure și să ajung la un compromis care viza, în final, realizarea unui echilibru între parenting și responsabilitățile casnice. Această situație m-a pus în fața unui răspuns care ar fi putut să-mi schimbe viața. Fără să vorbesc, nu aș fi avut de unde să știu dacă lui James i-ar fi păsat suficient pentru a avea o atitudine diferită. Am riscat și am aflat că îi păsa.

Acum, că a aflat ce presupune să fii mamă, a mai făcut un pas înainte. În sfârșit, după 12 ani, pot spune că suntem egali în ceea ce privește rolurile noastre de parteneri și de părinți. Până la urmă, cezariana mi-a salvat căsnicia și viața, întrucât am fost obligată să stau deoparte și să cer ajutor.”