Din grija pentru copilul tau

5 mame psiholog dezvăluie care este regula de educație de la care nu se abat niciodată

Fiecare părinte are un set de reguli de la care nu se abate, iar mămicile psiholog nu fac excepție. Qbebe a întrebat cinci mămici care ne sunt tare drage despre regula de bază în familia lor. Iată ce ne-au răspuns Simona Cernea, Bogdana Păcurari, Antonia Noel, Cristina Dimitrescu și Gabriela Maalouf. 

Simona Cernea, mămică de fetiță și psiholog 

De fiecare dată mă străduiesc să văd care este pe de o parte nevoia copilului la momentul actual și pe de cealaltă parte să intuiesc nevoia pe termen lung sau cum anume va ajuta sau nu o regulă copilul în viitor. Ne dorim să creștem copii echilibrați care se vor transforma în adulți echilibrați și autonomi, iar din acest motiv cred că este important să trecem peste orgoliile și dorințele noastre ca părinți și să ne îndreptăm atenția spre nevoile lor. Somnul de prânz, de exemplu, nu este o regulă pentru că așa vreau eu, ci pentru că după ce o zi fiica mea nu doarme la prânz a doua zi cere singură. Masa în familie, la masă nu în pat, nu este pentru orgoliul propriu, ci pentru că așa ne antrenăm abilități de răbdare, socializare, înțelegem că oamenii sunt diferiți și au ritmuri diferite, pe care trebuie să le respectăm. Încurajarea autorității și a respectului față de învățători și profesori va crește toleranța la frustrare și va face ca un copil atunci când devine adult să se poată adapta unui loc de muncă și unei ierarhii. Încurajez comunicarea, dar nu prea tolerez limbajul lipsit de respect. Și de asemenea încerc să îi dau fiicei mele instrumentele necesare pentru a fi din ce in ce mai capabilă să își rezolve singură problemele aferente vârstei, pentru a nu se obișnui ca cineva va fi acolo permanent pentru a-i rezolva micile conflicte sau neînțelegeri. Ca un rezumat cred că de fiecare dată încerc să îmi răspund la întrebarea „care este nevoia (nu dorința) copilului (nu a mea), și ce pot sa fac eu în calitate de părinte (nu prieten), să ajut la satisfacerea acelei nevoi?”

mame psiholog

Bogdana Păcurari, mămică de gemeni și psiholog

Studiile din ultimii ani ne încurajează să adoptăm stilul de parenting pozitiv în educația copiilor, stil pe care îl îmbrățișez și eu. Foarte mulți însă cred că acest stil presupune o anumită pasivitate, o libertate totală a copilului să exploreze și să facă orice fără a exista consecințe. Acest mod de a proceda ar însemna o lipsă a punerii limitelor cu consecințe serioase în experiența de viață a viitorului adult. În schimb, adoptarea parentingului pozitiv presupune stabilirea limitelor cu fermitate, cu căldură, respect și cu empatie. Fără empatie, copilul nu va învăța că toate emoțiile sunt naturale și că e ok să le simtă. Nu va învăța cum să exprime sănătos emoțiile și de aici apar comportamente agresive. Copilul exprimă un disconfort prin agresivitate deoarece nu a învățat să își recunoască propria stare și nu știe cum să exprime în mod sănătos și direct ce simte și ce are nevoie. Stabilirea de limite și reguli sănătoase prin iubire necondiționată e regula de bază după care mă ghidez în educația copiilor mei. Limitele stabilite în mod sănătos stau la baza dezvoltării armonioase a copilului, deoarece acestea îl învață pe copil autodisciplina, autocontrolul, toleranța la frustrare și amânarea recompensei. În același timp lipsa de limite, a responsabilității consecințelor propriului comportament îl privează pe copil de șansa de a învăța toate aceste lucruri esențiale pentru creșterea lui. Modul în care limitele sunt asimilate are efect direct asupra adaptării la realitate, la societate, precum și asupra performanței viitorului adult în foarte multe aspecte ale vieții.
Există câteva reguli și limite clare, explicate copilului dar rigide, nu sunt negociate cu copilul, ci este doar agreată-confirmată înțelegerea de către acesta acestor limite. Acestea sunt limitele și regulile care se referă în general la siguranța fizică a copilului și a celor din jurul lui. Celelalte pot fi negociate, pot fi stabilite și agreate împreună cu copilul. Este foarte important să discutăm cu copilul, să îl invităm să își manifeste dorința și să ținem cont de ea acolo unde este posibil. De exemplu: există regula că seara copilul face baie, dar putem negocia în privința orei la care să facă acest lucru. Sau, există regula că trebuie să meargă la școală cu temele făcute, dar putem negocia împreună când le face. Astfel, obținem mai multe lucruri: îl responsabilizăm, îi acordăm putere și autonomie în decizie și îi acordăm respect și încredere arătându-i că părerea lui contează.
În consecință, construim și o stimă de sine ridicată prin încrederea în resursele proprii ale copilului. Odată negociată modalitatea de aplicare a regulei rămânem consecvenți. Nu mai negociem încă o dată și nu mai dezbatem. Am agreat de comun acord că facem lucrul respectiv în condițiile stabilite.
Limitele sănătoase și iubirea necondiționată înseamnă și validarea emoțiilor copiilor. Ceea ce înseamnă că nicio emoție nu este greșită, că este natural să le simțim pe toate și că transmitem acest lucru copilului.
Stăm alături de copil în timp ce simte emoții puternice, arătându-i că înțelegem ce simte (văd că ești furios, înțeleg că ești trist, e normal să-ți fie teamă etc.) și învățându-l cum să gestioneze ce simte. Îi oferirim spațiu și timp, iubire, ascultare activă și empatie. Acceptarea emoțiilor copilului prespune totodată și acceptarea emoțiilor proprii, fiind conștienți că ele sunt ușor observabile de către cei mici, aceștia preluând modul nostru de gestionare a lor și fiind astfel responsabili de a le trata cu seriozitate. Acest lucru înseamnă că suntem atenți la ceea ce se întâmplă cu noi și că avem grijă de noi înșine în primul rând, pentru a putea avea grijă de emoția copilului. Este normal ca unele emoții (ale noastre sau ale copilului) să ne copleșească și e important ca atunci când nu știm cum să gestionăm ce ni se întâmplă să cerem ajutor: de la familie, oameni dragi sau de la o persoană specializată.
Atunci când nu există limite sau limitele sunt inconsistente, nu știm la ce să ne așteptăm, acționăm fără direcție și ghidaj, punându-ne în situații periculoase. La fel cum testăm uneori limitele existente, atunci când acestea nu există învățăm prin propria experiență ceea ce este și nu este acceptat de societate și suportăm ulterior consecințele acțiunilor noastre. Consecințele lipsei limitelor în viața de adult se văd la cei care consideră că nu ei trebuie să se adapteze, ci ceilalți trebuie să li se adapteze lor. Ca adulți, sunt mereu nemulțumiți, schimbă locurile de muncă des pentru că nu știu cum să accepte și cum să integreze regulile.
Nu fac față relațiilor de lungă durată pentru că își schimbă des comportamentul pe parcursul relației, iar partenerii de viață sunt mereu confuzi, neștiind cum să reacționeze. Caută și acceptă mereu provocări noi, unele creând dependență. Testează mereu limitele sociale, uneori pentru că nu le înțeleg, iar alteori pentru că nu consideră că li se aplică, punându-se astfel în pericol pe ei însuși și pe cei din jur.
Știu că teoria e de multe ori greu de practicat în realitatea de zi cu zi, în realitatea în care suntem cufundați în stresul cotidian, în grija zilei de mâine. E adevărat că ne pierdem uneori răbdarea, mai ales atunci când copiii se încăpățânează să asculte indicațiile noastre. ”Meseria” de părinte este cea mai grea din lume și spre deosebire de toate celelalte nu ai varianta să demisionezi, să spui că nu te mai regăsești în ea și că ai decis să încerci altă meserie de mâine. Greșelile sunt inerente. Atunci când ne dăm seama că am greșit, avem opțiunea de a spune îmi pare rău. Să facem și noi adulții exercițiul de a ne aminti că prin greșeli evoluăm, învățăm să fim mai buni, ceea ce ne dorim să le transmitem și copiilor noștri. O familie perfectă înseamnă niște oameni imperfecți care sunt alături unii de ceilalți indiferent de conotația momentelor prin care trec.
La sfârșitul zilei, o familie iubitoare găsește resurse pentru a ierta orice membrilor acesteia.

Antonia Noel, mămică de băiat și consultant în comunicare relațională 

De când i-am dat nastere fiului meu, Alexandre, ca orice mamă, am început să mă preocup de educația lui. Dincolo de ceea ce știam și citisem în cărți despre modul în care să-l acompaniez la nivel fiziologic și emoțional, era vorba să aflu cum să-i fiu un ghid cât mai bun pe calea devenirii sale. Adevărul e că, oricâtă lectură și oricâte studii s-ar publica în acest domeniu, al parenting-ului, meseria de mamă comportă, înainte de toate, o latură intuitivă, vitală pentru dezvoltarea copilului. Ei bine, eu am explorat-o din plin, și îndemn orice părinte să o facă: să-și asculte sufletul, înainte de a lua o decizie în raport cu copilul. Însă, pentru dezvoltarea socio-emoțională a copilului, consider că intuiția părintelui trebuie acompaniată de un set de comportamente verbale și non-verbale conștiente, care-l vor ajuta pe copil să devină.
Bineînțeles regulile de bază pe care le-am adus în viața fiului meu au fost acelea de respect al aproapelui și de recunoaștere/recunoștință a ceea ce este celălalt, în raport cu el. Un Bună ziua!, Mulțumesc!, pot părea atât de banale încât unii părinți trec cu rapiditate peste ele, considerând că sunt atribute înnăscute. Nu este așa. Acestea sunt primele reguli și primele coduri sociale care dovedesc că cel mic și-a așezat propriul eu în mediul care îi se propune. Cu alte cuvinte, această primă etapă de poziționare a copilului în raport cu semenii și prima lui marcă de responsabilizare. Eu sunt aici, te salut, te recunosc, știu că tu ești diferit de mine, te accept așa cum ești, iar pentru tot ce-mi aduci bun în viața mea îți mulțumesc, ar putea spune. Desigur, am sărit niște etape ale înțelegerii și evoluției lui, însă scopul final acesta este: de a-și dezvolta empatia, de a-l recunoaște pe celălalt, învațând toleranța și bucurându-se de ceea ce viața, prin semenii lui, îi va oferi. Acesta este scopul. Pentru a atinge acest scop, revin succint la ceea ce am menționat mai sus, și anume responsabilizarea.
Dacă ar exista o singură regulă de la care să nu abdic, aceasta ar fi: responsabilizarea copilului. Așa cum am mai spus, ea începe în primii ani de viață. Dacă copilului îi cade un cub din mână, spre exemplu, îi pot propune să-l ridice, nu pentru că este al lui, ci pentru că i-a căzut din propria mână. Așa va învăța, treptat, să devină adultul responsabil, nu cel care, din păcate, aruncă hârtia pe geamul de la mașină sau mucul de țigară pe jos, sub pretext că nu-i mai trebuie/nu-i a lui. Responsabilizarea este un exercițiu cotidian, de disciplină, ce implică în primul rând conștientizarea propriului eu. Ea se cultivă așadar zilnic, în funcție de etapele de vârstă ale copilului: la trei ani își strânge jucăriile, la patru anișori își pune hainele murdare în coș, la șase ani ne spune ce simte, la zece ani își curăță singur camera, la adolescență face cumpărăturile pentru casă șamd. Lista este succint prezentată, puteți găsi pe site-ul meu mai multe activități pe care le propun în funcție de vârstă.
Însă responsabilizarea nu ține doar de «a face». Ea se completează cu «a simți» și «a gândi». Ce cred eu, copil, despre o anumită situație, ce simt în raport cu o problemă, o persoană? Cu cât îi ajutam printr-un dialog bazat pe ascultarea activă, cu atât mai bine el se va putea responsabiliza în toate rolurile și contextele din viața lui, devenind astfel împlinit prin ceea ce primește și oferă celorlalți.
Ca regulă de bază notez așadar responsabilizarea copilului, cu mențiunea respectării aceleiași reguli și de către adult, din rolul sau de părinte.

mame psiholog

Cristina Dimitrescu, mămică de băieți și psiholog

 Când am primit această întrebare m-am gândit că este un moment de reflecție.

Am început să analizez câte din regulile de educație pe care le-am aplicat în viața mea cu copiii mei sunt ale mele sau cât sunt preluate din educația primită în familia de origine. Cam 90 au fost preluate și uite așa perpetuăm în familii educația, cu programe bune sau mai puțin bune.

Am făcut mai întâi o listă, top 5:

  • spunem întotdeauna adevărul
  • ne ținem întotdeauna de promisiuni
  • avem libertatea de a ne exprima punctul de vedere
  • negocierea, calea unei relații armonioase
  • respectul
  • asumarea responsabilității faptelor

Îmi aduc aminte de perioada când mergeam la ședințele cu părinții, înainte de a ieși pe ușă le dădeam șansă băieților mei să îmi spună dacă au “uitat” de o notă. Așa au învățat că a spune adevărul și a își asumă responsabilitatea pentru notele luate sunt foarte importante la noi în familie. Și așa au rămas.

Cred că în fiecare familie există câte o regulă de netrecut, sieste bine să fie, pentru că suntem modele de integritate pentru copiii noștri, chiar dacă ne dăm seama sau nu.

Gabriela Maalouf, mămică de băiat și fată

Când ne gândim la educația copiilor noștri, prima dorință și, poate, prima convingere este că noi nu vom greși niciodată. Evident, când ne întâlnim la jumătatea drumului cu realitatea, realizăm că asta ar putea fi cea mai mare greșeală, să ne dorim perfecțiunea și să nu ne acceptăm greșelile. De cele mai multe ori, părinții care vin la mine la cabinet sau la cursuri mă întreabă cum pot echilibra balanța între DA și NU. Să spună doar DA? Le fac rău copiilor dacă le spun NU? Cel mai ușor lucru pe care îl putem face este să realizăm o listă de 10 valori sau principii de educație și siguranță foarte importante pentru noi. Din acele 10, le alegem pe cele mai importante 3 dintre ele. Acolo nu facem rabat. Așadar, aș putea spune, conform acestei strategii, că eu nu mă abat niciodată de la siguranța rutieră. Tot timpul stăm cu centura și repectăm regulile. Mai avem trei reguli de care ne ținem: Nu ne rănim! Nu rănim alte ființe! Nu distrugem lucruri, muncite de noi sau de alții! Fiecare individ și fiecare familie, cu siguranță are valori diferite de la care nu vrea să facă rabat. Poate igiena, mediul academic, timpul liber și câte și mai câte.

Pe lângă toate acestea, eu am descoperit că nimic nu funcționează dacă nu învățăm să ne acceptăm unii altora emoțiile. Așadar, regula de la care nu mă abat niciodată este ACCEPTAREA TUTUROR EMOȚIILOR.

De ce? Emoțiile sunt forme de energie, ce apar în mod spontan în fiecare individ în parte, ca urmare a unei interacțiunii cu un stimul. Experimentăm furie după ce cineva ne jignește. Experimentăm fericire după ce cineva ne face o surpriză și tot așa, în orice nuanță din paleta de emoții. Emoțiile fac parte din noi și trebuie acceptate și recunoscute, ca atare. Ceea ce se poate gestiona, în schimb, este comportamentul ce urmează unei emoții. Nu emoția ne aduce probleme, ci felul în care ne comportăm în momentul în care o experimentăm.

Neacceptarea sentimentelor, pe de altă parte, naște furie, sentimentul de a nu fi acceptat, senzația că ești ciudat sau nedorit.

Cum îmi ajut eu copiii să-și exprime sentimentele?

  1. Ascultarea atentă

Este mult mai ușor să-ți exprimi sentimentele când cineva te ascultă cu adevărat. Ascultarea empatică poate fi de mai mult ajutor.

  1. Fără întrebări și sfaturi! Pot schimba gândul în direcția greșită. După ce că ai deja o problemă, îți mai dau și alții alte teme de gândire, întrebând ”de ce”.
  2. Acceptarea sentimentelor, dar limitarea acțiunilor.

“Văd ca ești nervos, furios, frustrat, dezamăgit…cu toate astea nu te pot lăsa să rănești pe cineva, să te rănești pe tine, să spargi lucruri din casă etc.”

  1. Propriul exemplu! Ce fac eu când experimentez diferite emoții!

Negarea sentimentelor duce, pe lângă apariția crizelor de furie, tantrumuri și la consecințe mult mai grave: resemnarea este periculoasă, copiii se resemnează că nu sunt în stare să facă nimic, că ceea ce simte este greșit. În acel moment pot avea fie puseuri de curaj, când vor să arate părinților că ei pot, dar nefiind încrezători se pot accidenta. În același timp, pot fi abuzați de persoane care le vor răul. Auzim mulți părinți spunând: “Este un copil minunat, face tot ce îi spun eu.” Problema este că de-a lungul vieții se vor întâlni cu foarte multe persoane, nu toate binevoitoare, iar copiii s-ar putea să facă tot ceea ce le spun acele persoane, pentru că nu știu altfel, pentru că nu mai au încredere în ceea ce simt, în ceea ce le spune propriul lor instinct.

  1. Acceptarea greșelilor

Nu trebuie să ne învinovățim când greșim, este omenește. Trebuie doar să acceptăm că am greșit și să ne cerem scuze când avem ocazia.

Așadar, regula de la care nu mă abat niciodată este acceptare aemoțiilor pentru că are mii de valențe și mii de șanse de a construi o relație optimă cu micuții noștri.

Citește și: Cele 5 tipuri de mame recunoscute de psihologi. Tu care dintre ele esti?

Educatie pozitiva: De ce este bine sa fii un parinte ferm, dar nu autoritar

Noutăți de la Qbebe

Înscrie-te la newsletter-ul Qbebe și primești ultimele noutăți.

Va rugam sa completati campurile necesare.

    Data nașterii bebelușului

    Alte articole care te-ar putea interesa

    17 lucruri pe care să nu i le spui niciodată unei mame care se duce la muncă
    17 lucruri pe care să nu i le spui niciodată unei mame care se duce la muncă

    Sunt o serie de lucruri pe care mamele, dar și tații, bunicii și bunicile, frații și surorile sau chiar vecinii ajung să le spună, mai mult sau mai puțin conștient, unei mame care...

    10 intrebări pe care să nu i le pui niciodată unei mame
    10 intrebări pe care să nu i le pui niciodată unei mame

    Ca proaspătă mămică, sunt o mulțime de lucruri noi cărora trebuie să le faci față. Cineva spunea că maternitatea este cea mai dificilă „meserie" din lume. Nopți...

    Cercetătorii dezvăluie care este vârsta perfectă pentru a face un copil
    Cercetătorii dezvăluie care este vârsta perfectă pentru a face un copil

    Venirea pe lume a unui copil este motiv de bucurie, îngrijorare și responsabilitate indiferent de vârsta mamei. Însă, există oare un moment perfect pentru femei să...

    Un studiu dezvăluie care este cea mai hidratantă băutură. Și nu este apa!
    Un studiu dezvăluie care este cea mai hidratantă băutură. Și nu este apa!

    Ți-e sete și te gândești să bei un pahar cu apă? Hmm, un studiu recent nu este de acord cu această practică. Se pare că deși apa face o treabă destul de bună atunci...

    Cum arată corpul unei mame de tripleți înainte și după naștere? Fotografii sincere care dezvăluie adevărul
    Cum arată corpul unei mame de tripleți înainte și după naștere? Fotografii sincere care dezvăluie adevărul

    Șansele de o sarcină cu tripleți sunt de una la 9000 de sarcini. Așa că nu este de mirare că o femeie însarcinată cu tripleți a decis să își documenteze o astfel de...

    Care ar trebui să fie salariul unei mame, pentru tot ce face pentru familie și casă! Wow! Suma este U-R-I-A-Ș-Ă!
    Care ar trebui să fie salariul unei mame, pentru tot ce face pentru familie și casă! Wow! Suma este U-R-I-A-Ș-Ă!

    Mama este neprețuită, până aici suntem cu toții de acord cu afirmația, însă dacă am încerca totuși să punem un preț pe munca pe care o depune ea zilnic, pentru...

    7 tipuri de mame pe care le intalnesti peste tot. Cu care sa te imprietenesti, pe care sa le ocolesti
    7 tipuri de mame pe care le intalnesti peste tot. Cu care sa te imprietenesti, pe care sa le ocolesti

    In clipa in care ai un bebelus, te transformi automat intr-un "magnet" pentru celelalte mamici. Indiferent unde te vei duce, in parc, la cumparaturi, la medic, vei fi inconjurata de alte...

    © 2019 Qbebe