Încă din anii `70, o serie de cercetări au arătat că abuzul repetat al copiilor asupra animalelor poate fi un semn timpuriu pentru comportamente violente, delincvențiale sau chiar criminale de la vârste mai mari. S-a constatat că, în istoria anumitor criminali celebri, apăreau episoade de cruzime asupra animalelor, în perioada copilăriei. Pe de altă parte, foarte mulți părinți pot observa o tendință a copiilor mici de a supăra sau răni diferite animale. Fie că se urcă în spatele unui cățel, fie că rup piciorușele unui gândac, copiii foarte mici nu consideră că au făcut un lucru rău. Astfel de situații apar la majoritatea copiilor până la o anumită vârstă. În primii ani, copilul nu face distincția clară între bine și rău, dorește să experimenteze cât mai mult și nu a deprins încă empatia. Dar când este cazul ca astfel de comportamente să ne îngrijoreze?
Copiii mici nu rănesc intenționat animalele
Pentru majoritatea copiilor până în 3-4 ani, a necăji animalele este o formă de distracție și de descoperire a modului în care acestea reacționează. Cei mici se comportă ca niște adevărați experimentatori, testând limitele animăluțului de companie. Ei nu realizează că animalul suferă și nu au încă discernământul și capacitatea de a se pune în locul acestuia. Cel mai adesea, necăjirea animalelor este o joacă, în care apar fel de fel de răspunsuri neprevăzute din partea acestora, spre amuzamentul copilului. Curiozitatea este principala motivație pentru care un copil poate răni animalele la această vârstă, chiar dacă nu are intenția să o facă. La copiii ceva mai mari pot să apară astfel de comportamente sub presiunea anturajului (ca un "ritual" de primire în grup). Uneori, fobia față de un animal poate determina copilul să reacționeze agresiv și să-l rănească, pentru ca nu cumva să fie el atacat.
Mulți copii care rănesc animalele au asistat la o formă de violență asupra acestora, fie în familie, fie în grupul de prieteni. Dacă un copil și-a văzut părinții bătând un animal ca să-l "disciplineze" , cu siguranță că va repeta astfel de comportamente. De altfel, copiii care sunt la rândul lor victime ale violenței în familie, pot avea impulsul de a răni ființe mai slabe, ca o formă de compensare a propriei traume. Acești copii nu sunt implicați doar în rănirea animalelor, ci, de multe ori, și în acte de bullying asupra colegilor mai slabi sau în comportamente infracționale.
Rănirea animalelor poate fi semnul unei tulburări psihice
Abuzul asupra animalelor poate fi un indicator pentru alte acte violente. În urma cercetărilor, rănirea intenționată a animalelor a fost inclusă ca unul dintre criteriile pentru diagnosticarea unei tulburări de comportament în copilărie. Copiii care asistă la abuzul frecvent asupra unui animal pot suferi o desensibilizare și pierd capacitatea de a empatiza cu victima. La rândul lor pot deveni abuzatori, intrând într-un ciclu care nu se poate întrerupe fără intervenția psihologului.
Unii copii rănesc animalele atunci când sunt deprimați sau furioși, legat de alte împrejurări ale vieții lor, aceasta fiind o modalitate de a face față propriilor sentimente.
O teorie cunoscută ca "ipoteza graduală" încearcă să explice abuzul asupra animalelor susținând că acei copii care chinuiesc animalele la vârste fragede, vor trece gradual la abuzul asupra altor persoane când vor crește.
Chiar dacă nu există o tipologie formală a copiilor care rănesc animale, poate fi utilă o împărțire orientativă a acestora, după cum urmează:
Experimentatorii: (vârsta 1- 6 ani sau dezvoltare cognitivă întârziată). Acesta este, de obicei, copilul preșcolar care nu a dobândit încă maturitatea cognitivă de a realiza că animalele au sentimente și nu pot fi tratate ca niște jucării. Poate că acești copii se află la primul lor animăluț și nu prea au experiență pentru a ști cum să se poarte cu el.
Abuzatorii care "strigă după ajutor": (6-7 ani- 12 ani). Acești copii înțeleg, din punct de vedere rațional, că nu este bine să rănești animalele. Comportamentul lor de abuz asupra animalului nu este cauzat de lipsa de educație, ci este, de obicei, un simptom al unei probleme psihice mai profunde. De multe ori, copiii din familii în care este prezentă violența domestică, precum și copiii abuzați fizic sau sexual pot să rănească animalele, ca un fel de strigăt de ajutor împotriva traumelor la care au fost supuși.
Abuzatorii cu tulburări de comportament (vârste peste 12 ani). Adolescenții care rănesc animalele au, aproape întotdeauna, și alte probleme comportamentale: consum de droguri, activități infracționale. Uneori, rănirea sau chiar uciderea animalelor reprezintă o probă într-un ritual de integrare în anumite grupuri deviante; alteori, este practicată din lipsă de ocupație și plictiseală ori pentru a dobândi simțul controlului.
O triadă de factori psihologici a fost identificată la copiii de peste 12 ani, care rănesc în mod intenționat animalele, respectiv trei caracteristici specifice de personalitate: psihopatie, narcisism și machiavelianism. O serie de studii realizate de Dr. Phillip Kavanagh au examinat relația dintre Triada Întunecată (Dark Triad) și atitudinea de abuz asupra animalelor și cruzime împotriva acestora. Studiile au arătat că trăsăturile psihopatice sunt corelate cu rănirea intenționată sau torturarea animalelor. Alte studii criminologice au arătat că o treime până la jumătate dintre criminalii sexuali au abuzat animale în perioada copilăriei sau adolescenței.
Nu toți copiii care rănesc animalele vor deveni criminali în serie. La copiii foarte mici, exuberanța naturală și curiozitatea pot conduce la experiențe neplăcute pentru animăluțele lor. Exemplul părinților și continua educație privind natura și ființele vii vor corecta aceste comportamente cauzate de judecata încă imatură a copilului. Dar un copil care demonstrează o fascinație neobișnuită și continuă de a face rău animalelor are, de cele mai multe ori, nevoie de asistare psihologică. Faptul de a închide un animal într-un spațiu foarte mic, fără apă și mâncare, de a-l lovi cu violență, mai ales după conflicte cu părinții, sau plăcerea de a vedea animale în chinuri constituie semnale de alarmă privind psihicul copilului. Acest lucru este valabil în cazul copiilor care au maturitatea cognitivă de a înțelege că ceea ce fac este greșit și totuși continuă să facă astfel de lucruri.
Ce să faci când copiii rănesc animalele
În funcție de vârsta copilului și gradul de intenționalitate, părinții pot lua diferite măsuri când observă astfel de comportamente.
Pentru copiii între 1- 6 ani: Copiii de această vârstă sau cei cu întârzieri cognitive nu înțeleg cum trebuie să trateze animalul și nu-și dau seama că nu este o jucărie. Părinții trebuie, pur și simplu, să-l învețe pe cel mic cum să aibă grijă de animale, așa cum îl învață să se poarte cu alți copii de vârsta lui. Trebuie să explicați copilului că nu este în regulă să lovească sau să chinuie animalele, așa cum nu este în regulă să lovească sau să chinuie un alt copil. A învăța copiii cum să fie buni și blânzi cu animalele este adesea suficient pentru a descuraja rănirea acestora.
Pentru copiii între 6- 12 ani: la această vârstă copiii înțeleg deja diferența dintre bine și rău în ceea ce privește tratamentul aplicat animalelor. Abuzul asupra acestora în această perioadă este, de multe ori, un indicator al unui posibil abuz fizic sau sexual asupra copilului. Poate fi și un semn al unor mecanisme psihice disfuncționale, care necesită ajutor specializat. Este necesar să căutați ajutorul unui psiholog sau psihoterapeut, pe lângă discuțiile pe care le aveți personal cu copilul.
Copiii peste 12 ani: De regulă, copiii care rănesc animalele după această vârstă au și alte comportamente abuzive sau violente, precum bullying-ul, agresivitatea asupra altor persoane sau distrugerea unor bunuri și proprietăți. Este necesar ca părinții să caute imediat ajutor psihiatric, pentru că rănirea animalelor la această vârstă poate semnaliza tulburări psihice severe.
Surse: https://www.psychologytoday.com; https://www.greatschools.org; https://www.reddit.com; https://www.researchgate.net
Urmareste-ne pe Google News
